Umblă pe la casele oamenilor o doamnă cu o sacoșă plină cu bani. Bate la ușă și întreabă: „Câți locuiți aici? Cinci persoane? Poftim 15.000 de euro”. Merge din casă în casă și dă fiecărui orădean câte 3.000 de euro.
Doamna de care vorbim este Coana Europa. Ea ne dă bani, dar are și pretenții. Să nu-i stricăm pe băutură și nici să-i jucăm la păcănele. Trebuie să ne zugrăvim locuințele, să tencuim fațadele, să schimbăm țevile, să astupăm gropile din carosabil.
Toți românii au primit această ofertă. Mulți au refuzat, pentru că dacă nu pot face ce vor cu banii, preferă să se lipsească de ei. Orădenii, însă, au ales să cheltuiască banii primiți de la UE, peste 500 milioane de euro, pentru ca orașul lor să renască.
Pe la începutul secolului XX, gospodarii Oradiei hotărau să facă împrumuturi uriașe, unele scadente prin anii 1960, ca să poată dezvolta minunăție de oraș. Acum trecem printr-o fază similară, dar avem avantajul că nu trebuie să luăm credite.
Evident că șantierele sunt deranjante. Nu toate proiectele au ieșit cum trebuie. Poate că puteam investi banii cu și mai mare folos. Dar măcar n-am ratat șansa de a investi o sumă pe care, din eforturi proprii, am fi strâns-o în 40 de ani.
Acum, când UE pârâie din toate încheieturile, s-ar putea ca acesta să fie ultimul tren care „transportă” bani mulți cu cofinanțare mică. Prin urmare, nu șanțurile, nu gropile, nu zgomotul utilajelor trebuie să ne îngrijoreze, ci liniștea care se va așterne peste urbe când nu vor mai fi bani pentru dezvoltare.