În vreme ce psihoza coronavirusului a luat minţile în masă, în lume au apărut şi alte ştiri ajunse în presă pe uşa din dos: Volkswagen va plăti peste 800 milioane de euro clienţilor germani în scandalul Dieselgate, la graniţa turco-siriană se inflamează situaţia şi e cât pe ce să izbucnească un război în toată regula, 11 milioane de brazilieni sunt ferm convinşi că pământul este plat, America fierbe de pre-campanie electorală, iar Liviu Dragnea s-a tăiat la mână cu flexul în atelierul auto al penitenciarului.

În această criză a epidemiei fiecare entitate a reacţionat pe limba ei, conform fişei postului: medicii au tras semnale de alarmă, presa le-a umflat cu pompa până la limita exploziei, farmaciile au lipit în geam afişe cu "Nu avem măşti!", magazinele au tăcut şi au vândut ca înainte de un război nuclear, iar popii au interzis mozolul pătimaş la icoane. Nicio luare de poziţie oficială din partea Domnului Dumnezeu, cel mai probabil din jenă că i-a scăpat virusul pe pământ. Asta dacă nu cumva ni l-a plasat ca pedeapsă divină.

O viaţă liniştită înseamnă şi să nu afli toate baiurile care te pândesc. Aproape zilnic oamenii trec pe lângă crize de care nu au habar: meteoriţi care ar putea izbi pământul, tensiuni militare cu potenţial de extindere, colapsuri financiare evitate la mustaţă sau doar amânate, crize politice cu implicaţii nebănuite. Dacă am fi la curent cu toate pericolele, am lua-o razna ori ne-am îmbolnăvi în masă de multiple afecţiuni paranoide.

Acest tămbălău generalizat cu coronavirusul a scos la iveală multe lucruri neplăcute: reacţiile întârziate sau greşite ale autorităţilor, limitele sistemului de sănătate, lipsa de responsabilitate a unora în emiterea informaţiilor, generozitatea cu care se răspândesc ştirile false doar pentru că sunt spectaculoase, teama permanentă că suntem minţiţi de autorităţi sau victimele unui complot generalizat. Dar, mai presus de toate, a arătat încă o dată fragilitatea relaţiilor umane.

Bruma de civilizaţie care ne ajută să trăim împreună este o pojghiţă subţire, ce crapă la primele destabilizări sociale. Dacă astăzi mă opresc politicos şi, zâmbind, te las să treci primul, mâine e posibil să te calc pe cap pentru a-ţi sufla ultima franzelă de pe raft, cu care voi supravieţui o zi în plus faţă de tine. Iar scenariul s-ar înrăutăţi şi mai mult în faţa unei ameninţări reale, nu a unei isterii amplificate peste limită.

Să ne menţinem calmul şi judecata limpede ar fi cel mai frumos. Dar asta poate fi destul de complicat în vreme ce din toate părţile ne invadează alarmiştii de serviciu cu trompetele lor neobosite. Ar trebui să ieşim din amorţeală şi să acţionăm: să ne cocoţăm după drobul de sare să-l dăm jos, să îl spargem, să-l măcinăm şi să-l turnăm în solniţe. Are cineva o scară mai lungă?