Artistul de provincie este o fiinţă minunată. Este bine educat, este sensibil, este spectaculos, este pe alocuri chiar revoluţionar. Aduce culoare şi valoare locului în care trăieşte, este un cavaler al frumosului, vrea binele comunităţii. Nutreşte un dispreţ moderat la adresa celor care nu-l înţeleg şi s-a obişnuit greu cu lipsa de apreciere globală, atât din partea neiniţiaţilor, cât şi a colegilor de breaslă. La rândul său, îşi depreciază şi el colegii artişti, dar, în bunătatea sa nemărginită, îi lasă să trăiască în propria sa umbră protectoare.
Artistul de provincie detestă provincia: pentru că e prea mică, pentru că nu îl înţelege, pentru că nu-i consumă cu aviditate produsele, pentru că nu i-a făcut bust în centru, pentru că aşteaptă să moară mai întâi ca să îi recunoască genialitatea, pentru că e prea... provincială. Culmea, nici Bucureştiul nu e pe lista preferinţelor sale: e prea comercial, prea mizerabil, cei care fac legea acolo sunt nişte rataţi, există o mafie a artei care controlează totul. De aceea, artistul de provincie a refuzat cu scârbă toate cele o mie de propuneri de a se stabili acolo primite până acum.
Artistul de provincie ştie că trăieşte într-o ţară cu consum extrem de scăzut de cultură şi artă. Mai ştie şi că, prin natura sa de artist, a ales să se adreseze unui procent minuscul de populaţie. Pe de o parte, se mândreşte cu exclusivismul, pe de alta, suferă fiindcă nu are mii de oameni la vernisaje şi lansări, fiindcă nu i se dedică în exclusivitate numere de ziar, fiindcă televiziunile nu fac breaking news şi live-uri din faţa galeriei. Pentru toate acestea, pentru toată mizeria din jur, măria sa artistul de provincie ştie cu precizie cine e de vină - presa!
Da, presa, tot de provincie şi ea, săraca! Acea presă care se chinuie să supravieţuiască în lumea informaţiei facile şi gratuite, acea presă la care el trimite zeci de invitaţii şi comunicate despre fiecare gest profesional. Acea presă care îi dedică articole de câte ori poate, în ciuda interesului minim al publicului, acea presă care îi cheamă măreţul ego într-un platou de televiziune cu preţul distrugerii ratingului. Acea presă prin intermediul căreia publicul, ăla superficial şi needucat, a aflat totuşi despre el şi despre hramul pe care-l poartă.
Artistul de provincie, cu toată inteligenţa sa de netăgăduit, uită că presa nu mai face educaţie de vreo 30 de ani. Ignoră faptul că familia (tradiţională, fireşte) şi sistemul de educaţie nu mai sădesc în copii şi tineri sămânţa frumosului artistic şi a bunului gust. E mai simplu să învinuiască presa care, într-o şedinţă de sumar sau un jurnal de ştiri, a lăsat subiectul său tocmai la final, înainte de meteo. Dar presa asta, dragă artist de provincie, ar fi entuziasmată să relateze despre proiectul tău de a coborî din turnul de fildeş şi de a readuce educaţia artistică în şcoli, de a compensa ceea ce sistemul nu oferă, de a creşte viitorul public consumator de artă. Tu, dragă artist de provincie, poţi să faci asta! Presa, nu.