Acum câţiva ani, în aeroportul din Viena, surprind o discuţie între un tată, o mamă însărcinată şi băieţelul lor de vreo 5 ani: "Ce ai vrea să îţi aducă barza, un frăţior sau o surioară?". S-a făcut linişte. Am ciulit urechea din reflex auzind limba română, dar şi din curiozitate pentru răspuns. Copilul s-a gândit câteva secunde, a ridicat ochii şi a răspuns limpede şi hotărât: "O maşinuţă!".

Am râs una bună (în interior, ca să nu mă dau de gol că am auzit conversaţia) şi apoi am picat pe gânduri. Dincolo de naivitatea specifică vârstei şi de nevoia firească de a se juca a unui băiat de câţiva anişori, mi se părea că întrevăd o trăsătură de bază a fiinţei umane - pasiunea pentru obiecte. Mi l-am imaginat câteva secunde pe cel mic ajuns deja om mare, la fel de pasionat de maşini, de asta dată de propria-i maşină, una reală, nu de jucărie. Şi brusc nu mi s-a mai părut deloc simpatic.

Mi l-am închipuit lustruindu-şi maşina toată ziua în faţa casei, aranjând şi dereticând fiecare colţişor, suflând fiecare fir de praf aterizat pe bord. Apoi am încercat să ghicesc cum ar reacţiona dacă cineva i-ar lovi sau zgâria preţiosul obiect. Am anticipat în el o tipologie umană întâlnită la tot pasul, de care, sincer, mi-e frică - oamenii cărora le pasă mai mult de obiecte decât de oameni.

Într-un caz întâlnit acum ceva timp, un taximetrist ce s-a ciocnit cu o biciclistă a preferat s-o care pe femeie prima dată la Poliţie pentru constatare şi la un service pentru evaluarea zgârieturilor de pe portieră, nu la spital pentru a i se pansa un deget rănit. Maşina lui nouă era mult mai importantă decât fiinţa pe care o durea ceva. Pasiunea noastră pentru obiecte, combinată cu talentul imens al producătorilor de a crea obiecte tot mai frumoase, generează nişte monştri în unii dintre noi.

Oamenii care depind atât de tare de obiecte sunt, de fapt, foarte vulnerabili. Trăiesc cu teama constantă că obiectele lor mult iubite ar putea păţi cine ştie ce grozăvii care să le ştirbească perfecţiunea. Pentru ei, avantajul insurmontabil al lucrurilor în faţa fiinţelor umane este că ele au costat bani, mulţi bani. Şi, astfel, acei oameni devin orbi şi surzi la drame mult mai importante ce au loc la distanţă de un braţ de ei.

Sper, totuşi, că barza i-a adus simpaticului băieţelul din aeroport o surioară sau un frăţior, nicidecum o maşinuţă. Mai sper că, în prezent, se iubesc maxim, şi că, dacă ar fi să aleagă între toate jucăriile din dulap şi binele celuilalt, fiecare ar face-o fără să stea pe gânduri. Auto-educându-ne că obiectele sunt doar obiecte, ne putem elibera mintea de prizonieratul posesivităţii şi ne putem recâştiga libertatea. Iar durerea pentru un obiect distrus, fie el o clădire de patrimoniu sau o pianină dintr-un parc, poate fi compensată cu bucuria că oamenii sunt bine, sănătoşi.