În trista seară de sâmbătă, 25 august 2018, când acoperişul Palatului Episcopiei Greco-Catolice a Oradiei ardea ca o torţă în inima oraşului, un coleg de-al meu scria că parcă Dumnezeu şi-ar fi întors privirile de la oropsita Biserică a Românilor Uniţi cu Roma.
Dar totuşi nu, de vreme ce, deşi amploarea sinistrului a fost cumplită, ca prin minune zidurile au rămas mai departe la locul lor, în picioare. E şi acesta, cu siguranţă, un semn al trăiniciei menite acestei Biserici. Şi cum să fie altfel dacă spiritul ei a supravieţuit desfiinţării şi interzicerii de către comunişti? Cum să fie altfel dacă Biserica aceasta a rezistat întemniţării şi uciderii lui Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu - episcopi morţi în faimă de martiri? Dacă şi în anii noştri atât de tulburi şi-a păstrat demnitatea, înfruntând ignoranţa, nedreptatea şi calomnia, fără a îngenunchea în faţa nano-Cezarilor zilei, fără a-şi rupe rădăcinile, fără a-şi îndoi trunchiul? În aceste condiţii, oricât de mistuitor ar fi fost, focul rămâne o încercare de trecut, ca atâtea altele trecute, iar urmările lui o rană de vindecat.
Nu cred să existe orădean de bună credinţă şi de bună cuviinţă - greco-catolic, ortodox, romano-catolic, evanghelic, mozaic, agnostic ori ateu, român, maghiar ori de altă grupă sanguină - care să nu fi simţit cum flăcările i-au ars şi lui o parte din inimă.
Doar neterminaţii, lipsiţii de suflet şi de minte, cei ce habar nu au că fără această Biserică românii încă ar mai fi scris folosind chirilicele, cei care n-au învăţat că "toţi de la Rîm ne tragem" şi că fără Biserica Română Unită cu Roma poate n-am fi fost acum un veac uniţi în România Mare, doar defectivii de intuiţia universalităţii şi de conştiinţa solidarităţii au căutat, chiar şi în această dramă, vorbe de ocară şi de vrajbă. Numai cei născuţi să nu lase altă urmă a trecerii lor prin lume decât noroiul, adevăraţii săraci cu duhul ce nu vor cunoaşte în veci-pururi fericirile...
Spre lauda lor, însă, categorica majoritate a orădenilor, indiferent de credinţă şi de limbă, a dat dovadă de civilizaţie, de compasiune, de omenie. Aşa e şi firesc, fie şi numai pentru amănuntul că uriaşa pierdere - trag nădejde că temporară - este a întregului oraş, nu doar a Bisericii Greco-Catolice şi nu doar a românilor. Dacă această pierdere s-ar perpetua, cred că ne-ar lăsa pe toţi mai săraci, şi nu doar patrimonial, ci şi moral.
Cred, de aceea, că este de sprijinit iniţiativa tuturor celor care încearcă să ajute la refacerea clădirii din Piaţa Unirii, dincolo de diferenţele de orice fel, confesionale, etnice, politice. Desigur, cu toţii suntem îndreptăţiţi la întrebările momentului - cum s-a întâmplat nenorocirea, cine, când şi cu ce a greşit, de ce nu avea clădirea asigurare şi multe altele... Dar nu şi de a zăbovi cu mâinile-n sân, de a lăsa ca zidurile să se prăbuşească şi de a nu face nimic pentru a reconstrui. În fond, dacă un om suferă un accident ori o lovitură şi sângerează în pericol de moarte, care alt om întreg ar refuza să-i dea primul-ajutor doar pentru că n-a aflat cine l-a vătămat pe cel căzut?
Unirea pentru salvarea Palatului din Piaţa Unirii ar fi, cred eu, cel mai viu, armonios şi cu rost fel al orădenilor de a sărbători Centenarul, de a se reuni. Mai de preţ decât orice festivitate ar fi să repunem cărămizile şi acoperământul la locurile lor!