Atunci când se fac investiţii din fonduri guvernamentale, reţeta e simplă. De obicei câştigă o firmă tare din Bucureşti, care are intrare pe la CNAIR, la Ministerul Dezvoltării sau la Compania Naţională de Investiţii. Imediat după adjudecarea licitaţiei, care de regulă are la bază descalificarea concurenţei, fericitul câştigător sună la fraierii care au firme din Oradea şi le propun să le subcontracteze lucrarea. Contra unui comision, fireşte, care ajunge pe la 10%. Dacă afacerea se face, putem spune că s-a întâlnit hoţul de la Bucureşti cu prostul de la Oradea.

În ultima vreme, însă, firmele autohtone refuză astfel de oferte. Urmarea? La Aeroport super-firma câştigătoare nu a fost în stare să facă o amărâtă de hală, pe motiv că nu are mână de lucru. Dar când a licitat nu ştia acest lucru? La Sala Sporturilor, după ce l-a lăsat pe Beni Rus să-şi facă partea din proiect, firma câştigătoare a întrerupt orice activitate. Acum sună pe la companiile orădene în căutare de kamikaze dornici să-şi rupă gâtul.

Nu sunt pentru un monopol al firmelor locale, dar nici nu mă poate nimeni lămuri că vii din altă parte, cu cheltuieli logistice foarte mari, cu speranţa deşartă că poţi angaja forţă de muncă locală, şi câştigi pe bune o licitaţie. Aşa că, sincer, în locul hoţilor altora îi prefer pe proştii noştri.