Nu multe sunt - într-o ţară bramburită, cu drumuri proaste şi cu veşti proaste, dar mai ales cu oameni demoralizaţi şi închişi în propriile bule - ocaziile în care un jurnalist să constate bucuria unor emoţii pozitive. Mi s-a întâmplat sâmbătă, când aproape 50 de fotbalişti din trei generaţii diferite, mai mult sau mai puţin mari, retraşi sau în activitate, s-au reunit la Oradea pentru cauza nobilă a unui coleg, dar transmiţând un puternic semnal întregii societăţi. Au fost vedete de talent rarisim, greu de egalat, ca marii Hagi şi Gică Popescu, jucători exemplari prin hărnicie şi onestitate, ca George Ogăraru şi Dorin Goian, aspiranţi încă la glorie, ca Răzvan Marin, deci de toate felurile, dar cu un numitor comun: Uniţi pentru Mihai.
Mihai Neşu, orădeanul care cu un deceniu în urmă era iubit nu doar de suporterii Stelei, ci de toţi spectatorii de fotbal, trăieşte de şapte ani într-un scaun cu rotile. În mod normal (în sensul că uzul face norma, iar la noi obişnuinţa nu e tocmai altruismul), un om ajuns într-o asemenea nenorocire ar fi devenit un neputincios. Sunt din aceştia cu milioanele, chiar şi deplin valizi, nu?... Mihai, însă, n-a fugit de lume, ba a început să-i dea mai mult decât până atunci, cel mai frumos dar al său fiind încercarea de a oferi ceea are el mai puţin, sănătate, înfiinţând un centru pentru recuperarea copiilor cu dizabilităţi neuromotorii.
A dat şi a tot dat, dar a ajuns şi el să aibă nevoie de ajutor, fiindcă sprijinul oferit de Fundaţia sa, prin Centrul Sf. Nectarie, costă - totuşi - bani. Pentru ca Mihai însuşi să aibă din ce să-şi achite tratamentul nu de recuperare, ci de întreţinere, cel mai bun prieten, George Ogăraru, i-a mobilizat pe ceilalţi, aşa născându-se evenimentul desfăşurat sâmbătă, pentru prima oară, la Oradea.
Fotbaliştii nu sunt maeştri ai cuvintelor, dar nici nu au sufletul în crampoane. Faptul că au venit atâţi mari sportivi să îl susţină pe Mihai şi, indirect, ceea ce face acesta pentru alţii, e un semn că spiritul de camaraderie n-a pierit odată cu retragerea de pe terenul de joc. Iar provocarea a trei dintre ei - Gheorghe Hagi, Gheorghe Popescu şi Ionuţ Lupescu - lansată autorităţilor locale şi naţionale, ca la rându-le să susţină asemenea evenimente şi astfel de fundaţii, este un semn şi mai important, că împreună cu comunităţile, autorităţile pot croi o coeziune, pot învia o valoare care, vai, lipseşte atât de mult societăţii noastre.
Apelul la implicare ar trebui, cred eu, luat foarte în serios, în primul rând de municipalitatea orădeană, cu atât mai mult cu cât „Uniţi pentru Mihai” se va repeta aici din doi în doi ani, iar Neşu a devenit, iată, un soi de „brand” al oraşului, dar şi un catalizator al solidarităţii ce poate face minuni. Punându-se laolaltă, o întreagă societate ar învăţa că, dăruind, va dobândi. Iar dacă tot mai mulţi se implică, numărul celor lăsaţi în urmă, al celor singuri fără alinare se poate împuţina.