Umorul e ca mâncarea - are mii de forme, gusturi și arome. Nimeni nu agreează toate bucatele de pe pământ. Plaja de preferințe culinare ţine, în cazul celor mai mulți oameni, de cultura locului în care s-au născut, de ce le-a gătit mama toată viața, de posibilitățile financiare, de zona respectivă, de educație și auto-educație, de tradiție și conservatorism.

Așa că unora le place orezul, altora cartofii, unii mănâncă porc, alții creveți, unii sug sevă din copaci, iar alții beau vin. Unii abia așteaptă să încerce gusturi noi atunci când călătoresc, în timp ce alții mănâncă, din siguranță, la McDonald’s pe orice meridian s-ar afla. Curiozitățile și experiențele culinare noi generează de la schimonoseli amuzante și vome până la experiențe interesante și noi descoperiri. Cu cât călătorești mai mult, cu atât înțelegi și accepți mai ușor diversitatea.

În cazul umorului, lucrurile sunt ceva mai complicate. Umorul nu trece prin stomac și nu se află pe lista necesităților fundamentale, precum hrana, apa și soarele. Umorul face apel în permanență la bagajul educațional, la nivelul cultural, la deschiderea unghiului ochelarilor prin care privești viața. Un fel de mâncare nedigerabil nu va fi considerat niciodată o insultă, dar o glumă neînțeleasă poate deveni chiar motiv de război.

Charlie Hebdo nu ni se adresează nouă, românilor, nu ni se potrivește nici ca mesaj, nici ca stil de umor, nici ca forme de exprimare. Cei de acolo sunt prea avangardiști și curajoși pentru a fi lesne înțeleși și acceptați. Hebdo e doar pentru cei care rezonează cu glumele extreme ale publicației. Căci umorul are o infinitate de niveluri, de la cele mai de jos glume fizice la cele inteligente, subtile, fără limite sau tabuuri. Și, la fel ca în cazul mâncării, nu e înțelept să definești drept prostie ceea ce nu îți place.

Caricaturile nu țintesc hăhăiala și râsul cu tăvăleli precum bancurile. Sunt, mai degrabă, niște reflecții critice ale unor observatori ai societății care scot în evidență anumite bube individuale sau de grup. Desenul cu Simona Halep în prim-plan nu a apărut din neant, ci pornește dintr-o experiență reală a ultimilor 25 de ani cu care francezii s-au confruntat zi de zi până la acceptare. Românii s-au simțit jigniți de caricatura francezilor pentru că ea face mișto de români, nu de Simona Halep.

Ca nație expertă în râsul de alții și de noi înșine, n-ar trebui să ne ofensăm atât de tare de glumele altora. Noi suntem mult mai cruzi: cultul personalității lui Ceaușescu, prostia Elenei, zâmbetul lui Iliescu, barba lui Constantinescu, ochiul lui Băsescu sau atitudinile robotice ale lui Iohannis sunt subiecte perene. Râdem cu frenezie de daci, de draci, de popi și papi, de minorități și de majorități. La făcut mișto de noi înșine nu avem concurență în lume.

O glumă poate fi bună chiar dacă te atacă direct. A o accepta fără a râde e similar cu a aplauda un gol spectaculos înscris de echipa adversă. E o formă de fair play, până la urmă. Dacă râdem de secole de noi înșine, suntem cumva obligați să îi lăsăm și pe alții să o facă.