Am observat o goană nebună a românului din online după inteligenţă şi setea de lectură. Nu e de mirare că atelierele de dezvoltare personală prind atât de bine la noi în ţară; doar fiecare al treilea român cu acces la internet caută să se auto-îmbunătăţească prin fel şi fel de metode rapide. Se cumpără cărţi de self-help la kilogram, se urmăresc clipuri în care speakeri cu voce bândă te învaţă cum să devii mai fericit.
Nu trece o zi fără să găsesc pe wall cel puţin două postări cu şi despre bucuria de a citi, mirosul cărţilor, frumuseţea bibliotecii pline ori alte lucruri similare care încearcă să transmită pasiv-agresiv celorlalţi că autorul postării e un erudit. Dau peste orădeni care fac teste de IQ pe bandă rulantă şi postează semeţi rezultatele: 98! 180! 104! - toate însoţite de felicitările scrise ale site-ului pe care s-a realizat testul.
Avem o nevoie aparte de confirmare a propriilor capabilităţi. Să ne mângâie cineva şi să ne spună că, dacă nu avem bani să ne afişăm cu ultimele haine în materie de modă, iar maşina visurilor e la prea multe rate distanţă, măcar - măcar! - suntem deştepţi; şi educaţi; şi citiţi. Şi cum nimeni nu o face, cum nimeni nu ne spune chestiile astea deoarece n-ar avea de unde să înceapă, o facem singuri.
Realizăm teste şi le arătăm tuturor, semeţi, cât de inteligenţi zice site-ul acela obscur că suntem; ori cu care mare personalitate din istorie semănăm. Prin simpla asociere cu numele lui Alexandru cel Mare suntem şi noi mari, chit că nu ştim sigur-sigur dacă Alexandru cel Mare a fost domnitor, scriitor ori un om foarte-foarte înalt. Ne tragem din Cezar, din Cleopatra, ne tragem din Darwin. Să te cheme Vasile e OK, dar să te tragi din Einstein pe baza pozei de profil e deja divin.
Ceea ce o mare parte din români fac online e să vehiculeze astfel de nume mari. Dacă tot vorbim de Einstein, bietul de el susţine baza piramidei tuturor citatelor cu şi despre inteligenţă, Dumnezeu ori bunătate. Majoritatea inventate, răstălmăcite ori potrivite în aşa fel încât să ne umfle de "eu şi el gândim la fel". Scriitori celebri ori fel de fel de personalităţi din cultura internaţională se întrec în citate pe reţelele de socializare. Se pare că toţi sunt buni şi drăgăstoşi şi cu teamă de Dumnezeu; toţi afirmă ceva profund despre înţelepciune, răbdare, dragoste sau alte atribute de-astea spre care accedem cu toţii.
În mod absolut ilar, oamenii care-şi fac teste IQ online ce scuipă cifre astronomice n-au prea multă minte. Pentru că dacă un asemenea test îţi spune că ai un "IQ de 193" se grăbesc să împartă vestea cu toată lumea şi sar peste gândul logic care ar trebui să le şoptească "193 pe ce scală?". Pentru că a avea un IQ de 193 e fix cum ai fi capabil să "alergi de 12". Se pune - absolut normal - problema "12 ce?". 12 paşi pe secundă? 12 kilometri pe oră? 12 mile, 12 metri, 12 coţi?
Ilar e şi cum oamenii care postează pe Facebook poze cu biblioteci şi se vaită că nu mai au unde să îndese cărţile habar nu au că singurii care fac asemenea chestii sunt adolescenţii în căutarea unei identităţi şi snobii. Pentru că un om care citeşte o face fie din plăcere, fie ca să se documenteze. În ambele situaţii, a face pauze pentru a posta de trei ori pe zi ceva despre mirosul paginilor galbene sau frumseţea lecturii e fix cum ai tasta tot la trei ore ceva despre magia tehnologiei televiziunii prin cablu, frumuseţea reclamelor, densitatea pixelilor, miracolul imaginilor în mişcare transmise prin cabluri subţiri, mirosul butoanelor telecomenzii. Asta pentru că-ţi place să te uiţi la filme sau să afli ce mai e nou prin ţară în prag de telejurnal. Un om care citeşte des şi mult nu simte nevoia să răspândească mesajul activităţii lui cu restul lumii. Cititul e ceva intim şi oarecum personal. Cititul e ceva normal, nu ceva ce ridici la rang de artă. Cititul din plăcere nu este o abilitate aparte cu care să te lauzi în online, aşa cum siesta de amiază e ceva obişnuit în Mexic, dar care nu merită trâmbiţat zilnic pe internet.
Dar există speranţă pentru cei care vor recunoaşterea amicilor din online. Prima constă în faptul că pot realiza un test IQ veritabil la unele cabinete psihologice, contra-cost, cu rezultatele după o vreme şi nu instant, pe una din scalele recunoscute ca producând rezultate valide: Stanford-Binet, Raven sau Wechsler. Rezultatul pentru 98% din populaţie va fi mediu sau sub-mediu, cu menţiunea că IQ-ul, cu multă muncă, poate fluctua cu maximum două unităţi pe parcursul vieţii - deci îl puteţi creşte şi menţine cu un gram dacă depuneţi mult efort. Partea proastă e că testul costă şi cel mai probabil vă va fi jenă să împărţiţi rezultatul pe Facebook. În 98% din cazuri.
A doua speranţă stă în conştientizarea faptului că nu contează câte kilograme de cărţi citiţi şi cât de des o faceţi; contează ce anume citiţi şi contează să vă placă şi/sau să vă fie de folos. "Republica" lui Platon şi "Politica" lui Aristotel îi vor lua cititorului tânăr, ocazional, tot atât timp de parcurs şi înţeles pe cât i-ar necesita citirea unui metru cub de cărţi de poveşti. Cu menţiunea că primele două îi vor folosi în viaţă şi sunt mai uşor de depozitat. În momentul în care măsori cărţile cantitativ şi nu calitativ citeşti degeaba sau doar te prefaci că citeşti. Cărţile sunt precum mâncarea: unele sunt ieftine, altele scumpe; unele uşor accesibile, altele mai greu de digerat; unele sunt rare, altele se vând la orice colţ de stradă. Dar indiferent câte linguri de fasole bagi în tine sau câte poze cu braţele pline de şaorme îţi faci, la final de viaţă rămâi cu amintirea unui lung şir de boluri de mămăligă, toate cu acelaşi gust, toate galbene şi imortalizate în poze. Toate ca alţii să dea înţelegători din cap a "uite ce mult mănâncă Vasile".
A treia rază de speranţă vine pe filiera asocierii cu nume grele din istorie. Nu te tragi din Galileo Galilei pe baza pozei de profil şi asta e chiar OK. Pentru că nimeni nu-şi potriveşte ADN-ul cu alte persoane în funcţie de cum a zâmbit în instantaneul acela făcut la revelionul din 1998. Mai mult - în curând facem 8 miliarde de suflete pe planetă, aşa că te poţi mulţumi cu gândul că mai există alte 8 miliarde de suflete care nu se trag din Leonardo DaVinci. Iar numărul infim al celor care au ceva gene recesive ale unor nume grele din peninsula italică nu sunt automat nici genii în ale invenţiilor, nici pictori de renume, nici celebrităţi care vor intra în istorie. Poate au cocoaşă şi datorii la bancă şi n-ai vrea să fii ca ei. E chiar în ordine să te tragi din stră-mătuşa aceea obscură de secol XIX atâta vreme cât nu ţi-a pasat prin ADN niscaiva defecte genetice. Pentru că dacă pe ea a uitat-o Pământul nu înseamnă că tu nu poţi face ceva ca să te amintească pe tine în viitor.
Simpla idee de a-ţi dori să fii mai bun, mai rapid, mai citit, mai deştept nu e suficientă. Pentru asta trebuie un efort puţin mai elaborat decât împărtăşirea unei imagini pe Facebook. Majoritatea românilor nu au răbdarea, bagajul genetic necesar, rudele, banii, timpul, educaţia, determinarea să se auto-îmbunătăţească. Dar majoritatea au cont pe Facebook.