Simpla schimbare a unui şef de instituţie din judeţ cu subordonare guvernamentală a arătat săptămâna trecută, din nou, chipul întunecat al UDMR. Demiterea lui Szarka Árpád de la şefia Casei Judeţene de Pensii Bihor l-a scos din pepeni pe preşedintele executiv al UDMR Bihor, Szabó Ődőn, care a ameninţat cu represalii PNL, partidul din care face parte „vinovatul”, şi anume preşedintele Casei Naţionale de Pensii, orădeanul Laurenţiu Ţenţ.
„Ori Ţenţ, ori noi!”, a dat ultimatum şeful UDMR Bihor, care şi-a sesizat şeful de partid, pe Kelemen Hunor, pentru ca acesta să-l tragă de mânecă pe premierul Ludovic Orban, iar acesta, la rându-i, să-l pună pe Ţenţ să-şi înghită ordinul de schimbare a lui Szarka cu o funcţionară apolitică, dar „vinovată” că-i româncă. Sau, mă rog, că nu-i de aceeaşi etnie ca Szarka şi Szabó.
Preşedintele executiv al UDMR Bihor nici n-a catadicsit să nege, nici măcar din politeţe ori din diplomaţie, presiunile cu iz de şantaj făcute în apărarea lui Szarka, în schimb a făcut publică pretenţia că UDMR ar avea dreptul, în numele reprezentării maghiare, să-şi pună şi să-şi păstreze propriii membri la conducerea instituţiilor publice, fără ca aceştia să poată fi clintiţi din motive profesionale, simpla apartenenţă la partidul maghiar oferindu-le, aşadar, o imunitate la care nu mai visează nimeni altcineva.
Tupeul liderilor UDMR, totuşi, ştim bine, nu e deloc nou. Partid-balama, care s-a obişnuit să-şi ofere „serviciile” când PNŢCD şi PNL, când PD-PDL, când PSD, Uniunea nu trăieşte decât din parazitarea partidelor întemeiate sau măcar justificate ideologic, oferindu-le în Parlament, în Consiliile Judeţene şi în Consiliile Locale voturile pentru încropirea unor majorităţi, în schimbul atât al discriminărilor pozitive oferite minorităţii, cât mai ales al privilegiilor pentru liderii acesteia.
Aşa a obţinut, de-a lungul anilor, oficializarea în administraţie, în justiţie, în sănătate, a unei alte limbi decât cea din Constituţie. Aşa şi-a plantat mii de clienţi în scaune din care nu mai pot fi deşurubaţi. Aşa a provocat reorganizări administrativ-teritoriale pe criterii nu funcţionale, ci lingvistice, pentru a înmulţi numărul oraşelor şi comunelor conduse de edili UDMR. Ba, mai mult, când Poliţia şi Procuratura au mai îndrăznit să pună mâna pe câte un politruc maghiar care a furat vârtos din banii publici, adică de la contribuabilii de toate etniile, UDMR a ţipat că un Kiss Alexandru sau un Marko Attila, ca să dau doar două exemple, ar fi fost persecutaţi etnic.
În 30 de ani, UDMR n-a făcut altceva decât să lucreze la slăbirea partidelor „ideologice” din România, pentru ca nu cumva vreunul să se consolideze atât de mult încât să nu mai aibă nevoie de „parteneriatul” cu politicienii maghiari, singurul care îi poate propulsa ori menţine la putere. Un cost pe care, mă tem, atât PNL, cât şi PSD, sunt dispuse să-l plătească şi anul acesta, la locale şi la parlamentare...