În fiecare an, Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză răsuceşte cuţitul în rana bihorenilor şi ne arată că avem printre cele mai mici salarii din ţară. Este clar că de-a lungul celor 30 de ani nu s-au putut găsi metode de a scăpa de acest loc ruşinos în clasament.
Povestea e veche şi are implicaţii încă de pe vremea lui Ceauşescu. Înainte de Revoluţie, cu toate că aveam întreprinderea Înfrăţirea, bine utilată şi cu oameni pregătiţi, tot un judeţ de pantofari şi croitorese eram.
Până la criză, deşi au venit investitori serioşi, aceştia nu erau întâmpinaţi cu "Bine aţi Venit", ci cu tradiţionalul "Mie ce-mi pică?". Ne-am apucat de construit parcuri industriale în criză şi lumea condamnă Primăria că a adus fabrici care necesită personal slab calificat.
Adevărul crunt este însă că dintr-un tălpuitor sau o cusătorească, cu tot respectul, nu poţi face programatori şi nici măcar muncitori de înaltă calificare. Cei din industria IT n-au venit pentru că Sorbonica nu producea nici suficient de mulţi specialişti şi nici foarte bine calificaţi. Aşa ne-am trezit cu firme ce dau salarii mici, dar culmea, şi ele pentru a găsi muncitori trebuie să-i culeagă de la 70 de kilometri de Oradea.
Mă îndoiesc că aveam salarii mai mari fără parcul industrial. La fel cum nu cred că se poate extrapola venitul pe Bihor la cel pe Oradea. Dar este evident că rămânem un judeţ de mâna a treia, incapabil să genereze personal calificat şi implicit bine plătit.
Acum câteva zile BIHOREANUL scria despre un angajat de la Spitalul Municipal revoltat de condiţiile grele de muncă în calitate de magazioner, deşi el are diplomă de economist. Cred că o vină importantă o poartă şi Sorbonica pentru că vinde iluzii tinerilor. Dacă ar fi cinstiţi faţă de clienţi, dat fiind că pe tineri numai ca pe studenţi nu-i tratează, ar trebui ca diploma de absolvire să fie sub formă de supozitor, ca să ştie absolventul ce să facă cu ea.
Cu şcoli ca-n Bihor nu vom avea salarii ca-n Cluj niciodată.