Acum câţiva ani, când cruciada împotriva câinilor maidanezi era în toi, am făcut un foarte simplu exerciţiu de logică – dacă numărul câinilor de pe străzi va scădea, va creşte cel al mâţelor. Ipoteza mi s-a adeverit destul de repede. Tot mai multe pisici prin oraş, prin cartier, pe lângă bloc, unele singuratice, altele în mini-colonii. Unele vânătoare, altele cerşetoare, altele, mai norocoase, hrănite de oameni. Cele mai cunoscute animale domestice din lume au intrat în vizorul Primăriei din Oradea. Împreună cu porumbeii au devenit ţintele publice ale unui nou regulament care le interzice oamenilor să le mai hrănească.
Aplicând în continuare logica din primul paragraf, după ce Primăria va rezolva şi problema pisicilor, probabil că populaţia şoarecilor şi şobolanilor va creşte exponenţial, fapt care nu cred că se va mai putea rezolva cu regulamente şi amenzi. Dacă oamenii se plâng de problemele pe care le creează câinii şi pisicile, să vă ţineţi bine când vor începe să se plângă de rozătoare. Dintre câini, pisici şi şobolani, se pare că Primăria Oradea îi tolerează cel mai uşor pe cei din urmă. Jerry i-a tras-o încă o dată lui Tom, de data asta cu marele ajutor al lui Ilie şi al supuşilor săi.
Primăria pare să uite că orice regulă sau regulament scornit în şedinţe de consiliu local sau în comisii va trebui aplicat în teren. Cine va vâna oamenii răi care dau mâncare pisicilor şi firimituri porumbeilor? Poliţiştii, fireşte. Şi iată cum meseria de poliţist atinge un nou nivel de umilinţă publică. Furturile, distrugerile, violenţele şi crimele vor trebui să aştepte – agenţii vor fi ascunşi în tufişuri vânând babe care hrănesc pisici. Mai grav, noua regulă le va da apă la moară celor care urăsc animalele şi îi va pedepsi pe cei empatici, care nu pot fi nepăsători în faţa unui animal flămând.
Pisica e un exemplu de curăţenie şi pedanterie. E un animal puternic, inteligent, adaptabil, nu prea face compromisuri, ştie unde e binevenit şi unde nu, îşi cunoaşte perfect lungul nasului şi al cozii. Cu atâtea calităţi, era normal ca oamenii să le pună gând rău şi să le vrea dispărute de pe străzi. Dar, dacă în cazul câinilor a fost mai uşor, pisicile nu se vor da prea uşor prinse. Mişcarea de rezistenţă le va hrăni în continuare pe ascuns, cu preţul duşmăniei vecinilor şi a sistemului. N-au pierit ele în 9.000 de ani, n-or pieri tocmai acum.
Mai demult, într-un bar din Amsterdam, am băut o bere lângă un motan galben-roşcat imens ce dormea încolăcit pe scaunul de lângă mine. Am vrut să-l mângâi, dar proprietarul m-a avertizat că e irascibil, aşa că am ieşit sănătos din local. În Istanbul m-am jucat cu vreo 20 de mâţe în tot atâtea magazine – de suveniruri, de ţesături, de telefoane mobile, de haine... În Sighişoara, restaurantul în care am mâncat un mic dejun excepţional avea pe canapea o pisică responsabilă cu somnul regulamentar de 20 de ore pe zi. Mi-au plăcut toate aceste experienţe. Cine iubeşte felinele înţelege, cine nu, nu.