Cei care n-au prins vremurile acelea, să şi le imagineze; cei care le-au trăit, să şi le amintească. După decenii grele de foame, frig şi frică, la începutul anilor 1990 şoseaua către Vama Borş era o imensă coadă. Sute şi sute de români, care în Dacii ce le păreau „de colecţie” străinilor, care înghesuiţi în autocare, luau zi de zi calea spre Vest, fie pentru negoţ, fie - nemaiavând răbdare ori încredere că ţara lor va recupera înapoierile - pentru a-şi găsi una mai comodă
La mijlocul săptămânii trecute, un şofer de TIR mă provoca să-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă „ai noştri” ar rupe-o cu Europa. Într-o săptămână, spunea el, cozile din anii ’90 ar reînvia, ar reapărea coloane la fel de lungi, dar de data asta cu sens unic, exclusiv spre ieşire, fără întoarcere.
În două săptămâni, magazinele ar rămâne cu rafturile goale, ca supermarketurile din America înaintea unei tornade sau chiar mai rău, ca alea din vremea comunismului. Într-o lună, statul, şi într-un trimestru, firmele, nu ar mai avea din ce plăti salarii şi într-o jumătate de an ar da faliment.
La trei zile după discuţie a avut loc referendumul vrajbei, născocit de o „coaliţie” ieşită la lumină abia cu anunţul, imposibil de verificat, că a strâns milioane de semnături pentru o modificare constituţională perfect inutilă, şi ale cărei legături obscure cu Rusia despotică a lui Putin şi America izolaţionistă a lui Trump sunt deja documentate serios.
Periculoasa punere în scenă de la finele săptămânii trecute n-a fost deloc un referendum despre familie, ci un plebiscit pentru politicienii din partide şi zarafii din biserici. Familia din România, nici nu are rost să insistăm, are cu totul alte nevoi decât urgenţa „apărării” de homosexuali. Referendumul n-a fost pentru salvgardarea tradiţiei/credinţei, căci ce strămoş ori părinte ne-ar învăţa tovărăşia cu tâlharii?
Mai grav este, însă, ceea ce se întâmplase cu trei zile înainte în Parlamentul European, unde „ai noştri”, în frunte cu şefa de mucava a celui mai ruşinos Guvern din istoria ţării, s-au oţărât nu doar în faţa unor instituţii în care ne-am chinuit să fim primiţi şi din care ne dorim în continuare să facem parte, ci a civilizaţiei înseşi, a adevărului, libertăţii şi toleranţei.
„N-am venit să dau socoteală!”, a aruncat Viorica Dăncilă, grotescă reîncarnare cu fustă a lui Ceauşescu (a nu se uita că şi acesta spunea că răspunde doar în faţa Marii Adunări Naţionale!), aplaudată la întoarcere de subalterni şi felicitată de adevăratul şef al tuturor, Liviu Dragnea, nu din toată inima, ci - atenţie - „cu toată forţa!”.
Dacă e să ne agăţăm de-un dram de speranţă după primejdioasa mascaradă pentru „independenţa” de Occident, acela ar fi dat de faptul că mare parte din societate s-a abţinut să ia parte la ea. Semn că, dacă soarta lor atârnă de „strigoi” care trăiesc în trecut, cei aflaţi în fruntea ţării au zilele numărate. Mai multe sau mai puţine, dar cu certitudine finite.