În Monitorul Oficial din 14 noiembrie 2018 a fost publicată Decizia nr. 18/2018 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunal, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369/30 mai 2017 a Curţii Constituţionale a României, revine curţilor de apel.
Această decizie a fost pronunţată ca urmare a "vidului legislativ" creat după Decizia CCR nr. 369/2017, prin care s-a stabilit, în esenţă, că se poate exercita recurs în toate litigiile evaluabile în bani, cu excepţia celor strict prevăzute în lege.
Anterior acestei decizii, filosofia Noului cod de procedură civilă a fost în sensul că aproape toate recursurile în materie civilă (contenciosul administrativ fiind o excepţie) urmau să fie soluţionate de Instanţa Supremă pentru a se asigura o jurisprudenţă unitară la nivelul ţării.
Pentru ca Înalta Curte să nu fie aglomerată, s-a prevăzut că se poate exercita recurs doar în cauzele mai importante din punct de vedere valoric, adică în situaţiile în care valoarea obiectului litigiului depăşea 1.000.000 lei.
Întrucât prevederea fost declarată neconstituţională, se prefigura un număr imens de litigii în recurs pe rolul Instanţei Supreme. Deoarece Parlamentul şi Guvernul nu a făcut nimic în acest sens (politicienii fiind prea ocupaţi cu alte aspecte ale "justiţiei"), Înalta Curte a fost obligată să interpreteze "forţat" legea, în sensul ca recursurile împotriva deciziilor tribunalelor să fie soluţionate de către curţile de apel, pentru a evita propria "sufocare".
Şi uite aşa, în buna tradiţie românească potrivit căreia orice instituţie se ocupă de treburile altei instituţii, Înalta Curte a ajuns legislator pozitiv.