În caz că nu aţi observat, fobiile faţă de anumite vieţuitoare sunt mai des întâlnite decât cele care au ca obiect alte animale. De exemplu, femeile tind să se teamă mai mult de insecte şi păianjeni decât de - să zicem - porumbei. Mult mai mulţi oameni se tem de şerpi decât de pisici. De şobolani decât de mămăruţe. În acest articol vom discuta despre psihologia fricii şi cum teama a jucat un rol adaptativ în dezvoltarea speciei umane.
Fobiile faţă de anumite animale au o rădăcină ancestrală. În unele cazuri nu vorbim de o condiţionare (mama se teme de câini, deci copilul, urmărindu-i reacţiile panicate, învaţă la rândul lui să se teamă de câini). În unele cazuri nu există un eveniment traumatic în trecutul persoanei care să fi declanşat teama faţă de insecte - de exemplu. Unele persoane realizează pur şi simplu că simt o scârbă inexplicabilă faţă de şobolani, fără să fi avut vreodată contact fizic cu unul ori să fi fost ameninţate de un şobolan. Şi atunci de unde aceste fobii şi temeri?
O teorie în psihologie afirmă că teama faţă de anumite vieţuitoare ne-a ajutat să supravieţuim ca specie. Fobia faţă de păianjeni, insecte, şobolani ori şerpi e mult mai des întâlnită decât frica de înălţime ori teama de peşti. Răspunsul stă în reacţiile pe care le avem atunci când ne confruntăm cu obiectul fobiei sau al temerii intense: reacţia de fugă sau împietrire, bătăi accelerate ale inimii şi în cele mai multe cazuri strigăte necontrolate.
În vremurile în care omul încă de-abia învăţa să fabrice unelte şi să menţină focul aprins anumite vieţuitoare prezentau un real pericol pentru grupul restrâns de preistorici. O muşcătură de şarpe echivala cu moartea, o înţepătură de păianjen putea duce la febră sau deces, iar şobolanii - atraşi de mirosul de mâncare din taberele oamenilor - se aventurau fără teamă în mijlocul acestora, cărând cu ei diverse boli sau contaminând rezervele de hrană.
Cu timpul, au supravieţuit doar grupurile care reacţionau în faţa acestor pericole, membrii celorlalte pierind de diverse boli sau infecţii. Când pe timp de noapte se furişa în tabără un şarpe ori un şobolan, femeile şi copiii reacţionau prin strigăte înainte să-şi dea seama de faptul că strigă. Reacţia faţă de obectul temerii a devenit treptat instinctuală şi-a servit la alertarea grupului că un pericol care-i viza pe toţi a pătruns în mijlocul lor.
Au supravieţuit cei care au învăţat să alerteze instinctiv grupul reacţionând prin strigăte sau prin fugă în faţa păianjenilor, insectelor, şobolanilor ori şerpilor. Cum majoritatea insectelor şi târâtoarelor care au curajul să se aventureze în preajma omului au un atu puternic în a face asta (venin, mecanisme de apărare în faţa cărora puţine vieţuitoare pot ţine piept, ace sau mandibule acoperite cu ser paralizant), e de la sine înţeles că intrau noaptea în grupurile de oameni fără să se teamă. Aşa că reacţia trebuia să fie imediată şi puternică: fie strigi şi trezeşti grupul, fie fugi, fie paralizezi de teamă şi - nemişcându-te - şarpele trece peste tine fără să se simtă ameninţat.
Aceste temeri s-au transmis genetic din generaţie în generaţie. În ziua de azi le numim "fobii" şi sunt dezadaptative. Dormim în apartamente şi case, insectele sunt ţinute departe de plase fine ori aparate electrice, există antivenin şi unguente pentru muşcături de şarpe ori păianjen şi - în general vorbind - strigătul de teamă nu-şi mai are rostul. Reacţia instinctivă însă a rămas şi are origini vechi. Aşa se face că, în absenţa unei experienţe şocante anterioare ori a imitării comportamentului altora, fobiile faţă de insecte, şerpi, şobolani, păianjeni ori alte creaturi periculoase îşi au originea într-un mecanism vechi de apărare al homo sapiens care ne-a ajutat să supravieţuim ca specie.
Teoria este confirmată de o serie de experimente făcute pe maimuţe cărora le-au fost arătate clipuri modificate computerizat în care alte maimuţe fugeau îngrozite de şerpi. Maimuţele care au vizionat clipurile au preluat prin învăţare reacţiile şi au început să se teamă la rândul lor de şerpi, deşi fuseseră crescute în captivitate şi nu avuseseră contact cu şerpi. Partea interesantă şi definitorie de-abia acum vine: când le-au fost arătate clipuri modificate computerizat în care alte maimuţe fugeau terifiate de o floare, maimuţele care au vizionat clipurile nu au dezvoltat o teamă faţă de flori, chit că nu avuseseră contact iniţial cu acel tip de floare. Prin urmare, la mijloc există şi un factor de memorie genetică care perpetuează teama faţă de anumite pericole reale, ducând uneori la dezvoltarea fobiilor.