În prezent, psihologia şi psihiatria fac uz de o abordare categorială a depresiei. Pe scurt, asta înseamnă că e nevoie ca un număr de câteva simptome dintr-un total de nouă să fie prezente pentru a pune un diagnostic de depresie.

Dacă cel puţin patru din nouă simptome sunt îndeplinite în cazul depresiei clinice, atunci pacientului i se pune un diagnostic corespunzător.

Problema cu abordarea pe categorii este că oricare din acele nouă simptome, atâta vreme cât sunt în număr de cel puţin patru, pot duce la un diagnostic de depresie. Ori acele nouă simptome sunt variate şi diferă în intensitate de la caz la caz. Se prea poate ca o persoană care îndeplineşte şapte simptome să fie diagnoticată cu depresie clinică deşi o altă persoană afişează doar patru din acele simptome şi primeşte acelaşi diagnostic.

Această abordare pe categorii a depresiei poate explica de ce unii pacienţi depresivi pur şi simplu nu reacţionează la anumite tipuri de tratament, fie el psihoterapeutic, fie el medicamentos. Un studiu publicat recent în prestigioasa revistă "Nature" a identificat patru subtipuri ale depresiei printr-o metodă care implică scanarea cu ajutorul aparaturii fMRI (Functional Magnetic Resonance Imaging, dispozitiv de imagistică ce măsoară activitatea neurologică).

Cu ajutorul acestei tehnologii s-au analizat creierele a 1188 de indivizi sănătoşi şi depresivi pentru a vedea în ce fel reţelele neuronale ale acestora diferă. 40% dintre subiecţi sufereau de depresie, aşa că a fost uşor să se izoleze acele cazuri care prezentau interes pentru studiu, în special datorită faptului că scanarea fMRI a arătat din nou că există diferenţe la nivelul creierului între depresivi şi non-depresivi.

Zona limbică a creierului depresivilor a arătat modificări interesante alături de zona frontrostriatală. Prima este responsabilă de emoţii, iar a doua ajută la coordonarea funcţiilor motorii şi congnitive. Anumite zone active din creierul persoanelor cu depresie arată legături puternice cu alte zone ale creierului, legături care nu sunt atât de puternice în cazul non-depresivilor. Iar dacă testele anterioare au arătat doar că aceste zone diferenţiază între depresivi şi non-depresivi, studiul din revista "Nature" a arătat că depresia poate fi împărţită în patru arii principale.

Primele două subtipuri aparţin pacienţilor care afişează lipsă de vlagă, iar ultimele două pacienţilor care au probleme în a mai simţi plăcerea.

Pe scurt, dacă depresia în sine poate fi împărţită în patru categorii, asta înseamnă că poate aceeaşi abordare terapeutică nu va da roade în cazul tuturor pacienţilor diagnosticaţi cu depresie.

De exemplu, persoanele cu subtipul 1 de depresie sunt de trei ori mai dispuse să reacţioneze pozitiv la o terapie numită TMS (Transcranial Magnetic Stimulation) care presupune folosirea unor magneţi pentru a produce mici curenţi de energie electrică în zonele creierului afectat de depresie. Iniţial, terapia TMS era folosită în cazul pacienţilor care nu răspundeau prea bine la medicamentele antidepresive sau alte forme de terapie. Mulţumită studiului de mai sus însă, acum se ştie că subtipul 1 din cele patru identificate răspunde mai bine la terapia TMS decât restul depresivilor şi că - implicit - aceasta n-ar fi de succes în cazul celorlalte trei subtipuri de depresivi. Un pas mare realizat de ştiinţă în tratarea depresiei şi în înţelegerea mecanismului ei.

Fără să dea detalii despre terapiile specifice, studiul mai arată şi că persoanele cu subtipul 1 şi 4 sunt mai anxioase decât cele cu depresie de subtip 2 şi 3. Ultimele două subtipuri se caracterizează printr-o stare de anhedonie mai ridicată în schimb şi o stare mai slabă a funcţiilor psihomotorii. Biotipurile 1 şi 2 sunt cele care resimt cel mai puternic lipsa de energie.

Ceea ce autorii studiului afirmă însă este că mai avem o cale lungă de parcurs în a cunoaşte depresia în întregimea ei. Există mecanisme de ordin neurobiologic şi chimic care trebuie luate în considerare şi pe care studiile efectuate cu aparatură fMRI nu le poate evidenţia.