În capătul Bihorului, pe o uliţă îngustă din Vărzarii de Jos, sat aparţinător al Vaşcăului, înconjurat de dealuri împădurite, în linişte şi aer curat, locuieşte Moise Gavra, ultimul cojocar din judeţ.
De peste şapte decenii, coase cojoace care au îmbrăcat mii de oameni. "Mi-a plăcut meseria, că altfel n-aş fi făcut-o", zice bărbatul, fără a se făli că ar fi făcut ceva ieşit din comun. L-a şi surprins vestea că a fost propus pentru titlul de Tezaur Uman Viu, pe care Ministerul Culturii îl va acorda în luna iulie meşterilor "pe cale de dispariţie". Nenea Gavra se bucură că, măcar aşa, se mai vorbeşte de cojocul de Beiuş...
Bihor, not Dior!
"Mă mir că veniţi dumneavoastră să vorbiţi cu mine. Io-s câine bătrân, ce vă pot spune?", întreabă zâmbind Moise Gavra, când îşi întâmpină musafirii "de la ziar". S-a familiarizat cu jurnaliştii pentru că de un an încoace, de când casa de modă pariziană Dior a plagiat modelul cojocului de Beiuş, l-au căutat mai mulţi. "Venit-or şi de la Bucureşti, să le arăt cojocul nost’. Cu două microbuze or venit, tătă curtea s-o umplut", zice bătrânul care în toamnă, "dac-a vrea Dumnezeu", va împlini 86 de ani.
Toată viaţa lui, nenea Gavra a fost cojocar şi bituşer, cum se numesc în zonă meşterii pricepuţi la facerea hainelor "biţoase" de lână, lungi până în pământ, pe care ciobanii le poartă iarna. Acum, Moise Gavra a rămas ultimul bihorean care nu doar ştie cum, ci încă şi face manual cojoace şi bituşe, transformând pieile de miei în mândre haine înflorate.
Sfaturi ascultate
Născut pe 21 octombrie 1932 în Vărzarii de Jos, Moise Gavra s-a făcut cojocar la dorinţa mamei, din vorba căreia n-a ieşit niciodată. Era cel mai mic dintre cinci fraţi şi orfan de tată de când avea 9 ani. "Aveam 14 ani când o zâs maica: Treiane, că aşa-i plăcea ei să-mi zâcă, nu te duci tu ucenic de cojocar? Mă duc, maică, cum nu, fac cum zâci dumetale. Patru ani am fost ucenic la Vaşcău, la meşterul Mihai Teaha", remomorează nenea Gavra. Pe-atunci, cojocarii erau meşteri căutaţi.
Îşi aminteşte ucenicia la meşter ca şi cum ar fi fost ieri. "Lucram de când se făcea lumină până noaptea. Da’ mâncam cu el la masă", spune octogenarul. După ce a învăţat meşteşugul, a fost chemat în armată, care atunci dura trei ani. Putea să scape de înrolare, dacă accepta să se facă miner la Băiţa. "Nu ştiam ce-i mineritul, m-am dus şi io să văd cum umblă oamenii sub pământ. Dar soacră-mea mi-o zis să nu mă fac miner şi am ascultat-o", povesteşte bărbatul.
Pe măsura fiecăruia
De-atunci a adunat 72 de ani de meserie şi încă nu s-a lăsat de ea. "Numai Dumnezeu ştie câte cojoace şi bituşe am făcut, io nu le-am numărat". Mâinile muncite trădează truda la spălarea, sărarea şi tăbăcirea pieilor în atelierul lui de-acasă. "În fiecare an, înainte de Paşte, cumpăram sute de piei", zice nenea Gavra. Odată pregătită materia primă, lua măsurile muşteriilor şi începea cusutul florilor multicolore, specifice zonei.
Moise Gavra a cusut zi şi noapte, ca să nu refuze nicio comandă. "De somn, mă loveam cu capul de masă. Nu-mi trebuia decât trei-patru ore să dorm, că apoi mai lucram o zi şi o noapte", îşi aminteşte bărbatul.
Scurte şi alendeloane
Cu bucurie rememorează zilele în care clienţii stăteau buluc în curtea casei, aşteptând să le termine cojoacele. "Pe-atunci se purtau scurtele, un cojoc mai sus de brâu. Mai târziu au vrut cojoace lungi şi alendeloane", zice Gavra, evocând haina îmblănită ajunsă la modă în România după ce a fost purtată de marele Alain Delon în filmele din anii ’60.
Un cojoc costa mai mult decât un salariu de muncitor, dar toţi bihorenii din zona Beiuşului şi-l doreau. "Doctori, profesori, directori, da’ şi oameni de rând, la tăţi le trebuiau cojoace, că aşa nu le era frig iarna. Atunci nu erau haine ca amu’". Cojocarul se mândreşte că bundele sale au ajuns şi peste hotare, duse de români care au emigrat, dar n-au putut lăsa în urmă cojocul de acasă...
Meşter pe viaţă
Nici după ce-a ieşit la pensie, bărbatul nu s-a lăsat de cusut, deopotrivă de drag şi de nevoie. "Din 700 de lei pensie, cine poate trăi?", se întreabă el, bucuros că-i sănătos şi mai poate duce. Pe un cojoc cere cam 600 de lei şi vinde destule încât să-şi trăiască bătrâneţile liniştit, alături de soţie, privindu-şi nepoţii şi strănepoata.
În urmă cu doi ani, a renunţat însă la autorizaţia de cojocar, obţinută încă din 1946. "Am dat-o, că plăteam prea mari taxe. Eu, om bătrân, să plătesc ca să nu lucre’ trântorii?", zice el întristat. Pentru că legea românească nu face distincţia între meşteri şi alte persoane fizice autorizate, ar fi avut de plătit contribuţii mai mari decât încasările. Acum se teme că ar putea fi amendat. "Primarul deja mi-a reproşat că poluez apele când spăl pieile", zice cu năduf nenea Gavra.
Recompensă... simbolică
La începutul acestei luni, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor l-a nominalizat pe Moise Gavra la titlul de Tezaur Uman Viu, pe care Ministerul Culturii îl va acorda în luna iulie pentru 10 meşteri pricepuţi din ţară. "L-am ales pentru că este un meşteşugar pe cale de dispariţie, un tezaur uman veritabil. Dacă nu exista acest titlu, tot aşa i-am fi spus", zice directorul Centrului, Mircea Jacan (foto). În anii trecuţi, acest titlu l-au mai primit doi bihoreni: Gheorghe Rada, făuritor de viori cu goarnă din Pomezeu, şi lădarul Ioan Oancea, din Budureasa.
Bituşerul din Vărzarii de Jos recunoaşte că nu ştie la ce-i va folosi titlul, dacă îl va câştiga. "Deie-mi bani, nu titluri!", zice nenea Gavra. Spre deosebire de alte ţări, ca de pildă Ungaria, care asigură pensii viagere tezaurelor umane, România nu le oferă meşterilor decât laude şi aplauze. Pe care, fără îndoială, Moise Gavra le merită din plin...
PLAGIAT DE LUX
Cojocul de Bihor, "furat" de Dior
Bătrânul cojoc de Beiuş a ajuns în atenţia lumii întregi după ce faimoasa casă de modă franceză Christian Dior a copiat un model în colecţia de toamnă a anului 2017. Una dintre piesele de rezistenţă ale colecţiei are aceeaşi croială şi aceeaşi ornamentaţie înflorată ca sumanul din Ţara Beiuşului, fiind scoasă la vânzare la un preţ uriaş, de 35.000 de dolari.
"Plagiatul" a fost semnalat de un beiuşean mutat în... Indonezia. Radu Frenţiu a văzut întâmplător "cojocul Dior" într-un magazin de lux, ulterior mai multe asociaţii din România declanşând campanii prin care au cerut francezilor să recunoască sursa inspiraţiei, ceea ce reprezentanţii Dior nu au făcut.
Ultimul bitușer din Bihor, video: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor