La 30 de ani după căderea regimului comunist, BIHOREANUL vă invită la un tur prin Oradea anului 1990. În plin început al tranziţiei de la dictatură la democraţie şi spre economia de piaţă, viaţa urbei era plină de probleme: de la puţinătatea mărfurilor în magazine la lipsa apei, de la alegeri şi proteste la fuga spre Occident. Toate alcătuiau cotidianul unui oraş aflat parcă într-o criză permanentă.
FSN şi... ceilalţi
După 22 decembrie 1989 a urmat o schimbare rapidă de putere: locul reprezentanţilor Partidului Comunist Român (PCR) a fost luat de cei nou-intraţi în Frontul Salvării Naţionale (FSN). Bihorul era condus de un Consiliu Judeţean al FSN, care avea Comisii pentru gestionarea activităţilor în administraţie, economie, turism, tineret, învăţământ, urbanism, precum şi pentru distribuirea ajutoarelor sosite din străinătate.
"Primarul judeţului Bihor" era inginerul Dorel Drăghici, secondat de juristul Ştefan Herchi, ulterior preşedintele rebotezatului Consiliu Judeţean Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN) fiind inginerul Constantin Bozântan. În plan local, în Oradea exista un Consiliu Municipal al FSN, transformat în Consiliu Municipal de Uniune Naţională, iar pe parcursul anului 1990 oraşul a avut trei primari. Primul, Horia Văideanu (fost director al IJGCL), a stat în funcţie două luni, fiind urmat de Octavian Bot, iar apoi de Matei Ivan.
Opoziţia FSN pe judeţ s-a adunat în Alianţa Democratică din Bihor, creată pe 1 octombrie 1990 de PNL, PNŢCD, UDMR, PSD (condus în acea vreme de Sergiu Cunescu) şi Mişcarea Ecologistă, cu scopul dărâmării puterii. Cu câteva zile înaintea finalului de an, scriitorul orădean Traian Ştef anunţa înfiinţarea Alianţei Civice.
Libertatea asocierii politice era dublată, în sfârşit, de cea a călătoriilor. După deschiderea graniţelor, blocate în anii comunismului "muritorilor de rând", tot mai mulţi orădeni se pregăteau să plece peste hotare, măcar în vizită. Presa locală susţinea că doar în perioada ianuarie-martie 1990, în Oradea au fost eliberate circa 80.000 de paşapoarte, noi birouri fiind create prin oraş pentru ca oamenii să-şi depună actele necesare.
Căldură da, apă ba
Schimbările politice au modificat şi traiul de zi cu zi. Dacă anii ’80 au rămas cei mai negri din cauza lipsei căldurii şi apei din locuinţe, în 1990 lucrurile au progresat, dar foarte puţin. Deşi în Oradea funcţionau două CET-uri, nu puteau face faţă cererii de încălzire, stocurile de cărbune fiind doar la jumătate faţă de necesar. În iarna 1989-1990 s-a renunţat la programul de raţionalizare a căldurii (cu program de câteva ore pe zi), temperatura din apartamente putând urca până spre 20ºC.
Frecvente erau întreruperile în furnizarea apei, în blocurile înalte neputând ajunge la etajele superioare din cauza presiunii scăzute. Ca să mai reducă din presiune pe ţevile învechite ce crăpau frecvent, autorităţile lansau apeluri către populaţie să "economisească sever" şi să folosească apa numai pentru "nevoile igienico-sanitare" (foto), spălarea străzilor şi maşinilor fiind interzisă.
La fel de preţioase ca apa şi încălzirea erau şi buteliile de aragaz, distribuite cu maşini speciale, în anumite zone şi la anumite ore, doar pe tichet. Uneori, însă, nu se făceau transporturi chiar şi cu săptămânile, primele măsuri - importuri din Ungaria - fiind luate abia după "buteliada" de vară, un protest prin care cetăţenii au blocat mai multe străzi cu butelii.
Oradea Bazar
Aprovizionarea populaţiei cu mărfuri de consum zilnic se făcea în magazinele de stat, cele private fiind, încă, rarisime.
Pe rafturile alimentarelor, aprozarelor şi măcelăriilor ajungeau în iarna 1989/1990 mai toate mărfurile produse local, exporturile fiind oprite. Li se adăugau ajutoarele trimise de statele occidentale, aduse cu trenuri şi TIR-uri prin Borş. Deşi marfa era mai multă, cozile la pâine, zahăr şi lapte au rămas. Orădenii se puteau bucura de carne suficientă, de smântână, iaurt şi frişcă produse de Întreprinderea de Industrializare a Laptelui, precum şi de legume şi fructe vândute la colţul străzii, direct din camioane.
Mărfurile nealimentare erau puţine. La fel ca mâncarea, în anii ’80, producţia internă mergea îndeosebi la export, pe piaţa autohtonă rămânând produse puţine şi de calitate slabă. Având comenzi neonorate chiar şi cu anii, magazinele duceau lipsă de sobe de încălzit, burlane, faianţă, tuburi de neon, vopsele, becuri, uscătoare de păr, frigidere şi televizoare...
Pentru obţinerea unui TV color, doritorii se înscriau pe liste de aşteptare. La jumătatea anului 1990 erau înregistrate 24.000 cereri, dar puteau fi onorate doar câteva sute de comenzi, prin tragere la sorţi. Sătui să tot aştepte, unii orădeni se prezentau în audienţe la primar pentru obţinerea aragazului, frigiderului sau televizorului mult dorit...
Stocurile de medicamente din farmacii şi spitale erau compensate din ajutoarele aduse din străinătate, cum au fost cele sosite dinspre Germania de Vest în aprilie 1990, împreună cu aparatură medicală.
Cetăţenii se plângeau ziarelor de aspectul de bazar al oraşului, cum era cazul pietonalei Republicii, datorită plăcintăriilor, gogoşeriilor şi magazinelor de lenjerie deschise într-un timp scurt. Intrând în "marele bazar" al Pieţei Cetate, trecătorul devenea "un martor la porţile Orientului", cum arăta ziarul Crişana. Piaţa Rogerius devenise raiul bişniţarilor cu produse aduse din Occident şi al cumpărătorilor dornici să obţină blugi, cafea, Pepsi, săpun, condimente şi ciocolată.
Investiţiile, în aer
Până în 1989, statul investea sume considerabile în construcţii noi, ridicate de întreprinderile locale. Degringolada de după 22 decembrie 1989 a oprit însă finanţările şi şantierele, iar constructorii mergeau să-şi caute de lucru prin alte locuri.
În ciuda problemelor, Primăria promitea, însă, că oraşul va deveni mai frumos. Între priorităţi erau mutarea Pieţei Cetate pe fostul amplasament al depoului de tramvaie (unde se şi află azi), proiectarea unui pod nou peste Crişul Repede în zona Ioşia-Nord (actualul pod Sovata), precum şi extinderea zonelor salubrizate şi a iluminatului public. Străzile arătau rău, gunoiul era tot mai mult, pe măsură ce oamenii consumau mai mult, pasajele pietonale subterane erau întunecate şi se inundau la fiecare ploaie, iar fântânile arteziene erau lăsate... baltă.
Sistematizarea oraşului a fost oprită, toate demolările programate pentru 1990 fiind anulate, iar şantierele începute au devenit semi-abandonate. Constructorii abia dacă primeau materii prime şi erau trimişi de pe un şantier pe altul fiindcă nu puteau lucra. În Velenţa, blocurile aproape finalizate au fost jefuite, fiind furate clanţe, instalaţii sanitare şi linoleum, iar în Nufărul şi pe strada Dragoş Vodă macaralele au încremenit.
În schimb, autorităţile se pregăteau să parceleze locuri de case pentru cei care voiau să-şi ridice singuri locuinţe. De altfel, în oraş existau deja 13.000 cereri pentru locuinţe, pe care Primăria nu avea cum să le satisfacă. Pretendenţii formau cozi la serviciul Spaţiu Locativ şi la biroul primarului, în speranţa că vor prinde un apartament.
Frenezia zilelor de la finalul lunii decembrie 1989 s-a stins rapid, populaţia revenind la starea de apatie din perioada comunistă, dezamăgită că schimbările "peste noapte", aşteptate de mulţi, nu s-au produs. Dereglajele şi problemele din viaţa de zi cu zi nu erau cauzate doar de un centralism încă imposibil de eliminat, ci şi de greutatea adaptării la noua economie, din care reformele întârziau. Unele s-au rezolvat în ani mulţi, care au necesitat răbdare...
GOLANII ORĂDENI
"Mai bine mort decât comunist!"
Pe lângă primele alegeri libere după comunism, anul 1990 a rămas în istorie şi pentru primele proteste anticomuniste. Din 22 aprilie până în 13 iunie, Piaţa Universităţii din Bucureşti a fost locul de desfăşurare a "Golaniadei", un protest maraton împotriva puterii FSN-iste şi a liderilor acesteia, veniţi din eşalonul doi al PCR. Zecile de mii de protestatari voiau respectarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care interzicea foştilor comunişti să ocupe funcţii publice, fiind etichetaţi de Ion Iliescu drept "golani" şi apoi reprimaţi cu ajutorul minerilor aduşi din Valea Jiului.
Proteste similare au avut loc şi în ţară, inclusiv în Oradea, unde lideri au fost scriitorul Radu Enescu (foto), fost redactor-şef adjunct al revistei Familia, actorul Daniel Vulcu şi profesorul Virgil Blage.
"Mica golaniadă" s-a comprimat aici, însă, în ziua de 6 mai, pe platoul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor, declarată "zonă liberă de neocomunism". Câteva mii de oameni au scandat paşnic, existând şi unele mici provocări. A doua zi, locul a fost evacuat cu forţa de circa 30 de civili rămaşi neidentificaţi.
Un nou miting a fost ţinut pe 13 iulie, cu 10.000 de manifestanţi solidari cu cei arestaţi în Bucureşti. Cu toţii cântau Imnul Golanilor al lui Cristian Paţurcă, strigând: "mai bine golan decât activist, mai bine mort decât comunist!".