Viața cotidiană în perioada comunistă a avut părțile sale pozitive, dar și negative. Regimul și-a lăsat amprenta în toate categoriile sociale, producând atât beneficiari sau profitori, cât și oameni care au avut dificultăți sau care au fost marginalizaţi din cauza politicilor sociale ale vremii.

Cum nemulțumiți erau şi pe vremea aceea mulți, aceștia se adresau autorităților și, uneori, presei, pentru rezolvarea diferitelor probleme. BIHOREANUL vă arată care erau principalele reclamații de atunci și cum le tratau autoritățile comuniste.

Serviciul de Scrisori

Odată cu instaurarea regimului comunist și luarea unor măsuri împotriva libertăţilor fundamentale şi a proprietăţii private, populația a început să se revolte față de valul de naționalizări, impunerea de cote, față de obligația de a intra în „colective”, dar și față de îndoctrinarea ideologică. Numărul reclamațiilor de tot felul a crescut rapid la finalul anilor ’40, astfel că în județul Bihor, transformat în regiunea Crișana, s-a înființat un Sector al Scrisorilor, însărcinat cu primirea și rezolvarea plângerilor.

După anii ’60, când regimul a devenit mai relaxat, legea permitea, ba chiar încuraja cetățenii să reclame orice fel de probleme, astfel că numărul plângerilor crescuse cu câteva zeci de mii, anual, în toată țara. În general, oamenii semnalau probleme de aprovizionare a populației cu bunuri de larg consum, calitatea slabă a mărfurilor din magazine, probleme privind locuințele, locul de muncă, abuzuri ale instituțiilor publice, furturi, chiar raportări false ale cifrelor privind producția etc.

Petițiile erau adresate entităților administrative și politice, oamenii putând solicita audiențe pentru a-și exprima problemele. Șefii Partidului Comunist cereau ca şi în întreprinderi să fie discutate problemele angajaților, mai ales ale celor care prejudiciau producția, acestea fiind întotdeauna prioritare faţă de situaţiile personale.

„Se rezolva...”

Comitetul Județean al PCR Bihor, comitetul municipal și primăriile primeau scrisorile fie direct de la cetățeni, fie prin conducerea întreprinderilor unde aceştia lucrau. Cererile și reclamațiile trebuiau rezolvate în cel mult 30 de zile, cu posibilitate de prelungire.

„Oficial, la județ și la municipiu erau zile anume programate pe săptămână, în care oamenii veneau cu solicitări și erau presiuni să ajungă la cei cu o putere mai mare. Eu aveam un stil, în sensul că nu pleca omul fără un răspuns, îi spuneam conducătorului unității să-l primească, să-l asculte, iar dacă avea dreptate se rezolva, nu puteam comite ilegalități”, povestește Andrei Sorcoiu (foto), prim-secretar de Bihor între 1986-1989.

De la „colţul roşu” la divorţuri

Autoritățile tratau plângerile pe trei categorii: sesizări privind aspecte ale vieții cotidiene, sesizări privind abuzuri și delapidări ale angajaților și cadrelor de partid, respectiv cereri și reclamații diverse. Doar în anul 1969, 4.500 de bihoreni au avut lucruri de reclamat autorității de partid. Iar numărul creștea ușor, de la an la an, ajungând până la peste 8.000 în 1980. Trendul era perfect explicabil: pe măsură ce anii ’80 se scurgeau, lumea era tot mai nemulțumită, pe fondul restricţiilor generalizate.

„Erau multe reclamații, și din agricultură, cu retribuțiile, cu motorina. Periodic, ele se analizau în forul oficial al organului local, la 6 luni, la un an, iar pentru cele cu o pondere mai mare se adoptau măsuri de rezolvare. Era un activist specializat cu scrisorile, le repartiza pe domenii, economic, agricultură, învățământ etc. Mulți veneau la mine cu reclamații”, îşi aminteşte Sorcoiu. Ca azi, problemele erau deosebit de variate. „Îmi amintesc, de pildă, de cazul unuia care răspundea de «colțul roșu» într-o școală (un loc pavoazat cu însemne comuniste - n.r.) şi a fost reclamat că a pus un steag roz acolo. În alt caz s-a luat hotărârea de a transfera o doctoriță din județ în Oradea, pentru a evita divorțul de soțul care lucra în municipiu”, spune fostul demnitar comunist.

Deși majoritatea scrisorilor erau semnate, anual apăreau câteva sute anonime. Fiind considerate mai deosebite, erau „rezolvate cu atenție”, cu toate că se refereau, probabil, tot la probleme mărunte. Reclamațiile țineau, în mare, de probleme personale sau generale, dar responsabilii considerau că afectau „colective de oameni ai muncii”.

Fără şansă

Rezolvarea problemelor depindea de resursele existente. La fel ca azi, dacă unele reclamații primeau răspuns în timp util și se rezolvau, altele erau tergiversate sau se considera că problema era neîntemeiată, iar autoritățile erau cele care aveau dreptate.

Situaţii de acest gen apăreau mai ales în problema sistematizării cartierelor, unde regimul comunist se arăta inflexibil. În anii ’70-’80, sute de case din Oradea au fost demolate pentru a se face loc blocurilor și infrastructurii aferente. Pentru asta, proprietarii imobilelor erau despăgubiți în bani, în urma măsurătorilor și conform stării și calității acestora. Însă cum imobilele erau subevaluate, se ofereau sume modice, plafonate de lege, chiar dacă unele case aveau puţini ani şi erau construcţii de calitate.

Reclamațiile vizau sumele mici și măsurătorile făcute greșit, cu suprafeţe micşorate, pe lângă faptul că majoritatea proprietarilor nu erau de acord cu demolarea în sine, iar acest lucru se vedea printre rânduri. De pildă, în 1986, mai mulți cetățeni de pe strada Milcovului ridicau tocmai cele două aspecte, sesizările fiind invariabil respinse, pe motiv că „evaluarea reprezintă fidel starea de pe teren”.

O problemă din alta

Din documentele vremii, reiese că şefii județului considerau exproprierile ca fiind una din „problemele grele” cu care se confruntau, dar nu îndrăzneau să iasă din linia oficială, care punea pe prim plan obiectivele edilitare, nici nu propuneau măsuri în favoarea persoanelor afectate, cum ar fi fost majorarea plafoanelor despăgubirilor.

Nu e de mirare că cetăţeanul cădea adesea dintr-o problemă în alta. Deși primeau un apartament la schimb, vechii stăpâni de case demolate ajungeau să adreseze noi plângeri autorităților, de astă dată legate de problemele de calitate ale noilor locuințe. Uși și geamuri strâmbe, tencuială căzută, lipsa liftului, a parchetului, molozul din jurul blocurilor - toate figurau între nemulțumirile locatarilor, în mare parte rezolvate, până la urmă, de ei înșiși...

Cererile de locuințe se onorau în măsura posibilităților. Deseori pozitiv, câteodată negativ, iar uneori chiar erau luate în derâdere. Discutabilă era, de exemplu, atitudinea unui funcționar consemnată în documente din anul 1968: o femeie „s-a plâns că are mai mulți copii și că n-are spațiu, iar tov. Dreguș i-a răspuns: «Da’ ce, eu ți i-am făcut?»”.

Ce mai reclamau bihorenii

La finele anilor ’60, foști muncitori ai șantierelor fabricilor de pe Șoseaua Borșului se plângeau partidului că li se desfăcuseră nelegal contractele de muncă sau că nu-și primiseră salariile. Mulți alți angajați nu-și primeau lefurile la timp, iar răspunsul primit uneori era năucitor: „Datorită faptului că suntem în socialism, retribuția se face după muncă și atunci când vom fi în comunism, se va face după nevoi!”.

Şi criza de combustibil și de bunuri de larg consum, generală în anii ’80, se reflectă în sesizările bihorenilor. Puținele mărfuri din magazine, oricum rare, erau distribuite de vânzători cu „lipsă de respect și cu nervozitate” și, cu toate că oficialii arătau că aprovizionarea se îmbunătățea, recunoşteau că „greutățile încă persistă”.

În ce privește sfera medicală, în anii ’60 medici ai Policlinicii de adulți și ai Spitalului nr. 1 din Oradea erau acuzați că primeau plocoane inclusiv televizoare și aparate electrocasnice în schimbul serviciilor medicale. Lipsa medicamentelor, nevoia aducerii lor „pe sub mână” și numărul prea mic al dispensarelor stârneau, la rândul lor, nemulțumiri.

Anchete... cu măsură

În Bihorul de atunci existau doar două cotidiane, Crișana, de limba română, și Fáklya, de limba maghiară. Presa comunistă era strict cenzurată, niciun articol nu scăpa atenţiei partidului şi Securității. Rareori se putea citi în ziare despre adevăratele probleme de zi cu zi. Dacă în anii ’60 ele aveau o mică libertate de a derula anchete și a publica articole despre neplăcerile cotidiene (nu şi despre aspectele grave), în anii ’80 şi acestea s-au rărit, iar multe dintre ele aveau rol strict propagandistic.

Sesizările cititorilor, cât și poziția autorităților și rezolvările apăreau în rubrici precum „Dialog cetățenesc”, „Cititorii au cuvântul” și „Poșta zilei”. Erau prezentate diverse aspecte, precum deficiențele din transportul public, nemulțumirile vizând intervalele mari de succedare a tramvaielor, aglomerația și indisciplina personalului de deservire. În 1981, tot din presă se afla că muncitori ai secției Oșorhei ai Întreprinderii Miniere Voivozi „prestau” la... bufet şi mergeau la serviciu în stare bahică, sau că în rețeaua de alimentație publică din județ fuseseră angajați, probabil pe pile, necalificați pe posturi de calificați.

Deși o parte a problemelor cetățenilor erau rezolvate într-un fel sau altul, Comitetul de partid nu avea competența să intervină peste tot, așa că unele situaţii persistau. Cei care intrau în contact cu reclamațiile luau, însă, act de realitatea necosmetizată a societății, unde adevăratele probleme nu puteau fi acoperite de propagandă. La cât de evidente erau, nu puteau fi mascate continuu sub preș...

RECLAMAȚII ONLINE
Tehnologia, în ajutorul petiţionarilor

Dacă înainte de 1990 reclamațiile populației ajungeau în mare parte la partid, acum administrațiile locale şi instituţiile sunt chemate să se ocupe de rezolvarea sesizărilor. Azi, a depune o petiție sau a face o reclamație a devenit mai ușor ca oricând, existând norme legale care obligă instituţiile la răspunsuri în termene, precum şi la dezbaterea prealabilă a proiectelor şi transparentizarea activităţii. Drept consecinţă, în democraţie lumea s-a obișnuit să reclame, practic, orice.

Oradea a fost una din primele municipalități care a introdus atât un sistem integrat în site-ul Primăriei, de depunere a petițiilor, cât și o aplicație mobilă pentru expedierea informațiilor privind neregulile găsite în oraș. Lansată în anul 2014, aplicația Oradea City Report înregistrează zeci de nereguli lunar, cu descriere text și fotografie. În anul 2018, municipalitatea a preluat de la orădeni un total de 10.500 de reclamaţii, majoritatea (7.118) prin intermediul Poliţiei Locale, 2.515 prin Oradea City Report, iar 848 de la Direcţia Tehnică a Primăriei.

Acum nu mai reclamă nimeni lipsa buteliilor, a mărfurilor din magazine sau starea proastă a apartamentelor noi. Conform statisticilor Primăriei Oradea, cele mai multe reclamaţii vizează parcările neregulamentare, urmate de staţionarea maşinilor pe trotuare, pe diverse căi de acces sau pe pistele de biciclete, tulburarea liniştii, apelul repetat la mila publică, încălcarea disciplinei în construcţii, depozitările ilegale de deşeuri, problemele de trafic, deranjul provocat de şantiere, durata lucrărilor şi modul defectuos de refacere a carosabilului, etc.