Faţă de prima ediţie, când am stat înghesuiţi pe scaune de plastic lângă statuia din Parcul 1 Decembrie, Caravana Next de anul acesta a fost o întâmplare mult mai plăcută. Parcul Cetăţii e foarte potrivit pentru proiecţii în aer liber: eşti în centrul oraşului, dar nu e nici gălăgie, nici poluare, nu deranjezi pe nimeni, nu te deranjează nimeni şi, parcă, iarba verde te face să simţi că eşti plecat din oraş.
Aşa cum mă aşteptam, cele trei zile de proiecţii au adunat lume faină. E drept că s-a vorbit mult mai mult decât în sala de cinema, dar ce să-i faci, aşa e la picnic, atmosfera e mai jovială. "Începe să arate bine Oradea", mi-a zis, privind în jur, un amic mai greu de satisfăcut cultural de evenimentele locale. Şi într-adevăr, Oradea a arătat tare bine – oameni relaxaţi aşezaţi pe pături sau pe fotolii puf, familii întregi venite la film, copii alergând şi jucându-se.
Mulţi dintre spectatori au venit cu câteva ceasuri înainte, unii pentru a prinde locuri bune, alţii din pura plăcere de a sta la iarbă verde după o zi caniculară. Supravegheaţi de o firmă privată de securitate, dar şi de o dubă a Jandarmeriei Române şi prietene (instituţie mare consumatoare de concerte şi festivaluri în aer liber, peste tot îi vezi), orădenii s-au comportat exemplar. Nu s-au scandat lozinci anti-guvernamentale, nu s-a aruncat cu pietre, nici cu sticle incendiare. În curând o să vedem burtoşi înarmaţi cu sprayuri şi la vernisajele de artă, căci cultura pare din ce în ce mai periculoasă pentru statul nost'.
Selecţia filmelor a fost destul de rotundă. Minunata Jane Birkin în franţuzescul "Femeia şi TGV-ul", drama migranţilor din producţia daneză "Silent Nights", minunăţia spaniolă de dans contemporan "Timecode", mini drama psihologică franţuzească "Duşmani interiori" şi excelentul scurt metraj maghiar "Cântă" (Mindenki) au constituit un regal de Oscar ce ne-a ţinut pe iarbă până aproape de miezul nopţii.
A doua seară a fost ceva mai grea, cu scurt-metraje selecţionate din Festivalul Next de la Bucureşti de anul acesta. Cele mai gustate au fost primul şi ultimul: "Lumina roşie", un filmuleţ bulgăresc în care un şofer de autobuz refuză să treacă pe roşu chiar şi după ce îşi dă seama că semaforul e stricat, şi "Despre păsări şi albine", o comedie finlandeză simplă şi amuzantă, aşa cum e şi viaţa uneori.
Seara a treia, dedicată filmelor româneşti, a arătat încă o dată că unele pelicule româneşti se fac mai mult pentru a primi felicitări din partea colegilor de breaslă, nu pentru a fi pe placul publicului larg. Excepţie au făcut "Pipa, sexul şi omleta", de Ana Maria Comănescu, filmul câştigător al festivalului (dacă Mihaelei Sârbu îi ieşea mai bine ultima scenă, filmul era şi mai grozav), şi năucitorul "Plecarea", de Cătălin Drăghici, un scurt metraj care ne-a lăsat în aer, căruia îi doresc să crească mare şi să ajungă lung-metraj.