"Antrenor" de prădători: Singurul crescător de şoimi din Bihor, un orădean dresează şoimi şi ulii pentru vânătoare

În timp ce majoritatea oamenilor văd în păsările de pradă doar un pericol pentru animalele mici şi alte zburătoare, pentru Alin Tătar sunt cea mai mare bucurie. Orădeanul este atât de pasionat de păsările-vânător încât a învăţat să le înţeleagă şi să le facă şi pe ele să-l înţeleagă, la rându-le.

Bărbatul de 36 de ani este singurul bihorean care dresează păsări de pradă, meserie cunoscută din vremuri străvechi, când vânătoarea cu păsări era intens practicată. Acum, în faţa armelor de foc, pare inutilă, ba în România e chiar interzisă. Cu toate acestea, "păsărarii" pasionaţi, cum este el, continuă să facă demonstraţii de dresaj pentru curioşi şi să spere că, într-o zi, vor avea dreptul să dovedească, în public, deschis, că se pricep la ceea ce fac şi că această îndeletnicire nu este o barbarie.

Sportul nobililor

Şoimăritul, vânătoarea cu păsări de pradă anume dresate, a apărut în Mongolia vestică, în urmă cu vreo 6.000 de ani. În Europa a fost adus de huni şi alani prin anul 400 î.H. şi a prins bine până în secolul XIX, când s-au răspândit armele de foc. Un sport popular printre nobilimea medievală, şoimăritul făcea ca de la orice curte boierească să nu lipsească un şoimar care le învăţa cum să captureze prada dorită de stăpân.

În prezent, şoimăritul a reînviat ca sport în numeroase ţări din Europa şi din întreaga lume. Arabii sunt şoimari pasionaţi, cheltuind adevărate averi - zeci de mii de euro - pe o pasăre bine dresată, cu care ies la vânătoare în deşert. Totuşi, în România şoimăritul este ilegal şi poate fi pedepsit chiar cu închisoarea, aşa că şoimarii sunt puţini şi pot face cel mult demonstraţii sau voluntariat în salvarea păsărilor accidentate.

Tehnici diferite

Când a ţinut pentru prima oară în mâini o pasăre de pradă, Alin avea 14 ani. Era un vinderel roşu, un şoim de talie mică, ce căzuse dintr-un cuib, pe care l-a luat să-l îngrijească. Nu s-a mulţumit, însă, doar să oblojească rănile păsării, ci a învăţat, de unul singur, să o şi dreseze. "Cred că m-am născut cu această pasiune", spune tânărul. Cu timpul, şi-a aprofundat cunoştinţele cu ajutorul a numeroase cărţi şi al unor şoimari din Ungaria, iar acum a ajuns să cunoască bine secretele păsărilor de pradă, care au ajuns cea mai mare pasiune a sa. "Întâi de toate mă ocup de păsări, abia apoi îmi fac timp şi pentru altceva".

Chiar dacă sunt prin însăşi natura lor nişte vânători, păsările de pradă trebuie antrenate ca să îşi respecte stăpânul şi să prindă prada dorită de el. "Sunt două forme de dresaj: cea în care creşti pasărea de mică, ceea ce în limbajul şoimarilor înseamnă că pasărea devine un imprint, ca şi cum ar fi "îndoctrinată" pentru vânătoare într-un mediu totuşi domestic, şi abia apoi este dresată pentru a acţiona în natură, ori varianta în care prinzi pasărea din natură şi o îmblânzeşti, o domesticeşti", explică Alin. Indiferent de metodă, dresarea unei păsări de pradă poate dura ani întregi şi, la fel ca pregătirea unui sportiv, trebuie menţinută prin antrenamente zilnice.

"Sniper" vs. "infractor"

În prezent, Alin are două păsări de pradă: un şoim - hibrid între subspeciile polar cu călător - şi un uliu porumbar.

"Şoimul este ca un sniper (n.r. - lunetist). Nu este capabil să lupte la sol, dar în picaj are o viteză incredibilă, chiar de peste 400 de kilometri pe oră", explică tânărul. Din văzduh, şoimul îşi identifică prada şi se năpusteşte asupra ei, anihilând-o cu ghearele. În schimb, uliul porumbar e o pasăre de pădure, care se furişează precum un infractor prin desiş şi atacă scurt şi rapid. "Orice pasăre răpitoare funcţionează pe principiul eficienţă maximă cu efort minim. Astfel, va vâna prada care este cel mai uşor de capturat. Uliul şorecar, de exemplu, este o pasăre inteligentă şi oportunistă, care stă des pe marginea şoselei, aşteptând un iepure sau un fazan lovit de maşină", spune orădeanul.

Doar pentru demonstraţii

Ca să-şi dreseze pasările, Alin le ţine în captivitate, în nişte voliere amenajate în curtea casei, şi le dă drumul în natură doar când are siguranţa că acestea se vor întoarce. Le hrăneşte cu păsări mai mici ori cu şoareci, aşa că zburătoarele se întorc negreşit pe mâna lui acoperită cu o mănuşă groasă, care îl fereşte de răni. Ambele păsări au ajuns, în lumea specialiştilor, destul de valoroase. "Un şoim călător mascul costă 800-1.000 de euro, o femelă dublu, iar un uliu porumbar, în funcţie de subspecie, poate costa chiar şi 6.000 de euro", precizează Alin. Bineînţeles, păsările de pradă nu pot fi deţinute oricum: trebuie cumpărate de la crescători autorizaţi şi să aibă un certificat internaţional şi un inel de identificare.

Întrucât şoimăritul este interzis în România, Alin nu poate ieşi la vânat, dar se făleşte cu păsările sale şi cu abilităţile lor la expoziţii şi demonstraţii din ţară şi din străinătate. De asemenea, de ceva timp, e nelipsit de la festivalurile medievale, unde le arată curioşilor cum o pasăre sălbatică a învăţat să asculte de stăpânul său.

Vânătoare corectă

În 2009, alături de alţi patru şoimari români, Alin a înfiinţat Asociaţia Peregrinus, pentru protejarea păsărilor de pradă şi pentru legalizarea şoimăritului în România. "Această activitate este permisă peste tot în lume, numai la noi nu, deşi e cea mai fair-play formă de vânătoare, pentru că nu merg după pradă cu arme de foc, care - practic - nu dau nicio şansă prăzii", explică Alin. În plus, susţine el, şoimarul nu face decât să ghideze pasărea de pradă să-şi respecte propriul instinct natural.

Tânărul admite că pasiunea lui şi a colegilor din asociaţie este mai greu înţeleasă de cei care îi înconjoară, obişnuiţi să se ferească de păsările de pradă. Cele mai mari "meciuri" le au cu columbofilii, crescătorii de porumbei. "Colegii columbofili trebuie să înţeleagă, totuşi, că porumbeii capturaţi de păsările de pradă nu merită să îşi ducă genele mai departe, fiindcă doar un porumbel slab ori bolnav va fi prins", invocă Alin faimoasa lege a selecţiei naturale.

Până acum, deşi asociaţia Peregrinus n-a reuşit să convingă parlamentarii de necesitatea legalizării vânătorii cu păsări de pradă, şoimarii nu se lasă, şi vor să demonstreze că merită să primească dreptul de a-şi practica sportul preferat în deplină legalitate. Pentru că, spun ei, e cu adevărat un sport, şi încă unul bazat pe fair-play desăvârşit...

Pe lângă argumentele ce ţin de istoria şoimăritului, pasionaţii acestui sport aduc în favoarea lor şi argumente civice pentru legalizarea acestei forme de vânătoare. În străinătate, şoimarii buni sunt la mare căutare pe aeroporturi, pentru a înlătura păsările din calea avioanelor. "În timp, păsările din aeroporturi se obişnuiesc cu dispozitivele sonore electronice menite să le îndepărteze şi ajung chiar să stea pe acele sirene, aşa că orice aeroport internaţional are un şoimar pentru a le alunga", spune Alin.

Şoimarii mai sunt căutaţi şi de proprietarii bălţilor de pescuit, care vor să-şi vadă peştii în undiţele pescarilor, nu în ciocul pescăruşilor, ori de primăriile care vor să îndepărteze porumbeii din oraşe, din cauza daunelor pe care aceştia le produc asupra clădirilor şi monumentelor. "Porumbeii care nu sunt ai columbofililor, deci nu sunt crescuţi controlat, sunt purtători de boli, ca nişte şobolani cu aripi. Imaginaţi-vă doar că aceiaşi porumbei care stau pe gropile de gunoi ajung în parcuri şi în locurile de joacă pentru copii, pe care le contaminează", spune Alin Tătar.