În întreaga lume, cea mai înaltă distincţie academică pe care o poate primi cineva e titlul de Doctor Honoris Causa. În două decenii, însă, Universitatea din Oradea a demonetizat valoarea acestor titluri, împărţind peste 300 de diplome, majoritatea nejustificate prin niciun act.
Alături de oameni de ştiinţă sau artişti prestigioşi, beneficiari au fost, de-a valma, politicieni şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, dar şi propriul ctitor, defunctul rector Teodor Maghiar. Culmea, un titlu a fost oferit până şi unuia dintre italienii depistaţi cu diplome de licenţă şi doctorat false primite tot la Oradea, iar alte personaje au devenit titulari nu ai unuia, ci a două "brevete" de DHC!
Fără reguli
Doctor Honoris Causa (în latineşte "doctor datorită meritelor") este un titlu onorific recunoscut internaţional, acordat de universităţi personalităţilor care s-au distins în anumite domenii profesionale, artistice, sociale ori politice. Un DHC trebuie nu doar să exceleze în profesie, ci şi să se bucure de o neştirbită reputaţie socială, iar decernarea diplomei se face într-o ceremonie în care se citeşte o aşa-numită "laudatio", adică o argumentare pentru înmânarea titlului, cel onorat răspunzând printr-o prelegere.
Conform legislaţiei româneşti, decernarea diplomei se decide în baza unui regulament propriu şi se votează de către Senatul universitar. La Oradea, un astfel de regulament există doar de 10 ani, chit că diplome de DHC s-au tot dat din 1994 într-un ritm inflaţionist, chiar şi cu zecile într-o singură zi. "N-am găsit în arhive nicio reglementare cu privire la acordarea titlurilor DHC până în 2003, şi nici documente care au stat la baza acordării lor", recunoaşte preşedintele Senatului, profesorul Sorin Curilă (foto).
Cum instituţia a fost condusă până în 2004 de controversatul Teodor Maghiar, care avea o puternică autoritate şi a cărui dorinţă personală se transforma uşor în lege, e lesne de înţeles că DHC au devenit practic doar cei indicaţi de rector şi din motive numai de el ştiute.
Început promiţător
În urmă cu 5 ani, Curilă, fost secretar ştiinţific al Senatului, a luat la verificat arhivele Universităţii pentru a întocmi o listă a tuturor diplomelor DHC eliberate. Muncă laborioasă, întrucât pentru perioada de până în 2004 Universitatea are doar un registru cu cotoarele diplomelor, care dovedesc decernările, dar multe au fost completate, intenţionat sau nu, în mod greşit, având serii identice pentru mai multe diplome ori pur şi simplu având file lipsă, astfel încât, oricât de greu ar fi de crezut, nu poate fi dovedită nici măcar valabilitatea diplomelor respective.
Pentru a afla cine sunt cei 305 Doctori Honoris Causa ai Universităţii unşi din 1994 încoace, BIHOREANUL a solicitat lista integrală, constatând însă că în majoritatea covârşitoare a cazurilor (peste 200) aceasta nu a fost niciodată însoţită de justificarea acordării titlurilor, că de ele au beneficiat persoane cu merite îndoielnice, dar şi impostori în toată puterea cuvântului.
Conform evidenţelor instituţiei, prima diplomă DHC a fost eliberată la începutul anului universitar 1994-1995, pe numele profesorului Heinrich Benedict, pe atunci preşedinte al Academiei de Implantologie Orală din Paris. Considerat o somitate în domeniu, Heinrich a făcut astfel o onoare micuţei universităţi orădene. A fost însă doar începutul, căci în 10 ani rectorul Maghiar avea să semneze încă 201 diplome pentru medici, ingineri, matematicieni, artişti, teologi şi politicieni, români sau străini, fără ca meritele acestora să fi fost justificate.
După profesorul Benedict, următorii pe lunga listă au fost medicul Nicolae Cajal şi patriarhul Teoctist, iar pe 1 octombrie 1997 neamţul Ulrich L. Rohde, specialist în inginerie electrică şi radiocomunicaţii, a primit nu una, ci două diplome de DHC! Din ce motive, nimeni nu poate spune.
Pe bandă rulantă
În 1998 diplomele DHC au curs în cascadă. Nu mai puţin de 62 a semnat rectorul în acel an, iar 39 într-o singură zi, căzut pradă unui acces de generozitate fără precedent! Dacă pentru fiecare titular s-ar fi realizat şi o ceremonie de decernare, aşa cum trebuia, festivitatea ar fi putut dura câteva zile, ceea ce spune totul despre derizoriul în care a fost aruncată cea mai înaltă formă de recunoaştere academică.
O posibilă explicaţie a acestei dărnicii este că Teodor Maghiar împrăştia diplome pentru străini, astfel încât universităţile acestora, la rându-le, să decerneze asemenea titluri unor orădeni, la indicaţiile sale. O alta: beneficiile materiale. Cert e că între cei 39 DHC unşi pe 12 octombrie 1998 (de Ziua Oradiei) se numără mai mulţi italieni despre care căutările pe internet nu relevă niciun rezultat, semn că şansele să fie reale personalităţi ştiinţifice sunt aproape nule.
În aceeaşi zi a fost laureat şi un anume Dumitru Gheţu (doar pentru meritul de a fi fost antrenor al lotului naţional de lupte), academicianul Mircea Maliţa, şi dramaturgul Mircea Bradu (foto), fost director de Teatru înainte de 1989 şi coleg de liceu cu bătrânul Maghiar.
Culmea e că Bradu nici n-a putut să se bucure de onoare! Cu patru zile înaintea ceremoniei, a avut un accident de maşină, aşa că n-a participat la festivitate, iar ulterior n-a mai întrebat de diplomă. "N-am insistat. Chiar mi-a fost jenă, că am eu premii destule", spune Bradu, parcă scuzându-se. Cât despre motivaţia alegerii sale, scriitorul afirmă că fostul rector a vrut să-i înmâneze titlul pentru că în 1993 luase un premiu naţional alături de scriitori mult mai celebri, ca Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. "Aceştia aveau foarte multe titluri şi cineva i-a sugerat lui Maghiar să-mi dea şi mie unul". Simplu, nu?
Controversaţi
În aceeaşi zi de 12 octombrie 1998 a fost uns DHC şi decanul de atunci de la Medicină, Mircea Ifrim, cel care câţiva ani mai târziu avea să devină cel mai aprig duşman al clanului Maghiar, pe care l-a denunţat mai apoi că a eliberat diplome de licenţă false.
DHC a fost făcut şi fostul ministru al Învăţământului Liviu Maior, a cărui diplomă a fost semnată deodată cu cea a italianului Aldo Setti, despre care ancheta Parchetului Înaltei Curţi a arătat că a fost şi beneficiarul unor diplome de studii false eliberate tot de Universitatea orădeană! Conform acestora, în 1994 Setti a fost licenţiat ca inginer după absolvirea Facultăţii de Mecanică, deşi în acel an facultatea organizase doar examene de diplomă pentru subingineri. Fără a figura în evidenţele acestei facultăţi ori ale Universităţii orădene, în acelaşi an italianul a primit şi o diplomă de doctor în Management, chit că instituţia n-are acest domeniu de doctorat nici măcar în prezent.
Morala? Parcă era logic ca după ce i-au fost date diplome de licenţă şi de doctorat false, italianului să-i fie oferit, la pachet, şi cel mai înalt titlu academic!
Dublu-onoraţi
În 1999, Teodor Maghiar a semnat alte 25 de diplome DHC, între care pentru episcopul Oradiei, Ioan Mihălţan, şi pentru deputatul ţărănist Ion Raţiu. 2000 a fost "an bun": rândurile beneficiarilor s-au îngroşat cu încă 33 de nume. În 2001 a fost uns DHC şi fostul preşedinte Ion Iliescu, iar în 2003 lista a fost deschisă tot cu un fruntaş PSD, premierul Adrian Năstase.
În acelaşi an avea să-i fie eliberată o diplomă unui designer sătmărean stabilit în Germania, Joan Şofron, care mai primise una şi în 1999, pe numele românesc, Ioan Şofron! Tot două diplome i-au fost date şi dirijorului Tudor Jarda, ambele semnate în aceeaşi zi, precum şi unui politician italian pe nume Fiorello Provera, fără ca nimeni să-i cunoască vreun merit concret.
În iulie 2004, la câteva luni după ce lăsat moştenire funcţia de rector fiului mai mic, Doru, Teodor Maghiar a fost făcut el însuşi Doctor Honoris Causa, titlul fiindu-i decernat de urmaşul său. Sub rectoratul lui Doru Maghiar, numărul titlurilor emise a scăzut în 2005 la 17, iar un an mai târziu la numai 9. Din această perioadă încep să se regăsească în arhivele Universităţii şi date biografice despre laureaţi.
Deşi a fost rector interimar doar câteva luni în 2007, Teodor Leuca n-a ratat ocazia de a semna patru diplome DHC, dar argumentate şi date unor personalităţi ştiinţifice. Apoi, din octombrie 2007, diplomele au fost semnate de rectorul Cornel Antal, de pe urma căruia se regăsesc în arhive justificările pentru decernări, aşa cum era normal şi legal.
Ruptură de trecut
Un număr mare de decernări, 24, au mai avut loc în 2010, printre laureaţi numărându-se preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional, Jacques Rogge, şi savantul Egon Diczfalusy. Numărul mare de titluri se datorează lui Antal, care a vrut să demonstreze că Universitatea s-a rupt de trecutul ruşinos, marcat de impostură, de scandalurile umflării cifrei de şcolarizare şi acordării de diplome de licenţă şi de doctorat false. După încă un an, în 2011, numărul a scăzut din nou, la 12, iar în 2012 a primit titlul un singur profesor, istoricul Nicolae Edroiu.
Regulile de azi ale Universităţii orădene limitează numărul de decernări la maximum 15 într-un an universitar, ceea ce înseamnă că fiecare din cele 15 facultăţi poate propune cel mult un candidat la acest titlu. Decizia a fost luată de Senat tocmai pentru ca el să nu se demonetizeze. Pentru că Doctor Honoris Causa ar trebui să devină doar personalităţile care onorează Universitatea, nu cele cărora Universitatea le aduce onoruri nemeritate...
INFLAŢIE DE TITLURI
Recompense onorifice
Pe lângă cele 305 persoane cărora le-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa, Universitatea mai are 86 de profesori asociaţi, din care 70 "unşi" de rectorul Teodor Maghiar, iar 16 de fiul său Doru. Majoritatea sunt străini, însă doar câţiva au fost văzuţi predând la Oradea. De asemenea, şapte profesori au primit de la bătrânul Maghiar calitatea de profesor onorific, iar alţi doi pe cea de membru de onoare al Senatului universitar.
Pentru lunile mai şi iunie ale acestui an, Senatul Universităţii a programat patru decernări de Doctor Honoris Causa: fostului secretar de stat din Ministerul Sănătăţii Adrian Streinu Cercel (propus de Facultatea de Medicină), istoricului Ariane Landuyt de la Universitatea din Siena (la iniţiativa Facultăţii de Istorie), profesorului emerit Jean Paul Carrière de la Universitatea din Tours (la propunerea Facultăţii de Geografie) şi filologului Lorenzo Renzi de la Universitatea din Padova (dorit de Facultatea de Litere).