"El Dorado" din Băiţa: Avocatul Paşcu Balaci a scris un volum de sonete despre tezaurul de uraniu exploatat de ruşi

"În România, locul cel mai straniu / Îl întâlnim sub muntele Băiţei: / În calde grote, ca sub vrejul viţei, / Se-ntind ciorchini de aur şi uraniu..."

Este motto-ul ales de poetul şi avocatul bihorean Paşcu Balaci pentru "Cartea de uraniu", volumul de sonete şi povestiri dedicat "El Dorado-ului" din Munţii Apuseni: mina Băiţa, din care, între 1952 şi 1960, ruşii au scos zeci de mii de tone de minereu de uraniu. Un tezaur, crede autorul, mai valoros decât cel de aur al României...

Tezaurul uitat

Născut în 1956 în Şebiş de Beiuş, Paşcu Tiţii Sicului Ghiurchii lui Costan, cum era cunoscut între consăteni Paşcu Balaci, e fiu de miner, tatăl său săpând la mina de aur de la Gura Barza (judeţul Hunedoara) şi apoi, la sfârşitul anilor '60, la Băiţa. O parte din copilărie şi-a petrecut-o la mătuşa Floarea, în Nucet, în cea mai mare colonie minieră din România acelor vremuri. Prunc fiind, a văzut cum plecau spre URSS trenuri nesfârşit de lungi încărcate cu minereu de uraniu şi păzite, la fiecare vagon, de soldaţi înarmaţi.

Crescând, maturizându-se şi îmbătrânind, Paşcu s-a simţit dator să vorbească despre avuţia furată de sovietici din România în anii '50, dar mai ales despre destinele oamenilor zonei, care s-au îmbogăţit, unii cu preţul vieţii, în galeriile din Munţii Băiţei. A făcut-o într-o carte de peste 100 de sonete şi câteva povestiri, inspirate din fapte reale, pe care a numit-o "Cartea de uraniu (Manual special pentru intrarea în şut)", prezentată publicului joia trecută, la Primăria din Oradea.

"Vorbesc despre un tezaur uitat al României, uraniul exploatat de ruşi la Băiţa. Am vrut să scot această carte, căci am o datorie faţă de tata, care a fost miner, precum şi faţă de rudele şi consătenii mei", a spus, simplu, autorul, care s-a documentat în zeci şi zeci de întâlniri cu supravieţuitori din vremea aceea, cu văduvele şi urmaşii minerilor.

Sovrom pentru "aurul nou"

Fiindcă după al doilea război mondial, în baza Convenţiei de armistiţiu din 1944, România avea de plătit despăgubiri Uniunii Sovietice, ruşii au profitat şi şi-au adjudecat prin aşa-zise societăţi mixte - Sovrom-uri - mai toate bogăţiile României. Aur, cărbune, petrol, fier...

Pe 1 ianuarie 1952, au înfiinţat Sovromkwarţit, societate prin care în toamna aceluiaşi an au început o exploatare fără precedent în România, în munţii Băiţei, bogaţi în minereu de uraniu. Până în 1960, când s-au retras din zona Şteiului, ruşii au dus de aici un adevărat tezaur care, spun unii istorici, s-ar fi ridicat pe vremea aceea, dacă ar fi fost vândut la preţurile pieţei, la 2,18 miliarde lei. "Gheorghe Gheorgiu-Dej a declarat public că România a furnizat URSS 17.288 tone uraniu metal, o rezervă energetică pentru 100 de ani", spune Paşcu Balaci.

Ruşii s-au mişcat rapid şi eficient. "Cred că Băiţa este El Dorado (n.r. - ţinut legendar din America pe care conchistadorii spanioli îl socoteau bogat în aur şi pietre preţioase) din Apuseni. Ruşii erau în competiţie cu americanii în Războiul Rece pentru a-şi face cât mai repede centrale atomo-electrice şi chiar bombe nucleare", arată autorul.

Plătit cu sânge

Pe 7 noiembrie 1952 pleca din Ştei, pe atunci un simplu sat (devenit ulterior Oraş dr. Petru Groza, după numele celui dintâi premier comunist al României) primul tren încărcat cu uraniu-metal scos din mina Băiţa. "Noi, copiii, vedeam trenurile şi credeam că sunt cu pâine, dar erau cu uraniu, acoperite cu prelate. Mergeau până la Halmeu, la graniţa din Satu Mare cu URSS, unde vagoanele erau ridicate şi aşezate pe roţi mai largi, pentru că şinele sovietice au ecartamentul mai mare", povesteşte Paşcu Balaci.

"Cartea de uraniu" povesteşte în versuri istoria a aproape 20.000 de bărbaţi din toate zonele ţării, dar în special din jurul Şteiului, angajaţi în galeriile de uraniu. "Dintr-o dată, aproape peste noapte, munca seculară la pământ s-a preschimbat în munca sub pământ", scrie avocatul, subliniind faptul că plata era uriaşă. "Un dascăl avea 400-500 lei pe lună, pe când un miner câştiga chiar şi 4-5.000 lei. Erau angajaţi cu condiţia să nu aibă rude în străinătate şi să nu fi fost legionari sau regalişti".

Tot prin poezie, Paşcu arată cum pentru mineri uraniul a însemnat şi bogăţie, dar şi moarte, ilustrând între altele şi drama unui accident de muncă: "Lanţul s-a rupt şi colivia plină / De-ortaci ce se grăbeau să intre-n şut / S-a prăbuşit în gol ca Belzebut / Sângele-n stropi pe roata de drezină".

Străzi sovietice

Câte accidente au fost la Băiţa nu s-a spus niciodată. La fel de secret a fost ţinut şi faptul că, din cauza radioactivităţii, exploatările deveniseră extrem de periculoase pentru toţi locuitorii zonei, nu doar pentru mineri. "Ţăranii şi-au făcut case şi cu rocile căzute în urma exploziilor în mină şi s-au îmbolnăvit de silicoză, de contaminare radioactivă şi s-au prăpădit. Ruşii au făcut şi un spital la Ştei, au ştiut ei de ce!", spune Paşcu Balaci.

Poetul a împletit mărturiile oamenilor locului cu amintirile proprii pentru a prezenta şi atmosfera din oraşul în care ruşii îşi aveau cartierul general. "Tot oraşul Ştei a fost proiectat la Moscova, din cauza asta este unic în România, căci are străzile late şi drepte. Sovieticii au construit aici Palatul Culturii, sediul administrativ şi alte clădiri", povesteşte Balaci. Era pe atunci singurul orăşel cu cinematograf, cu restaurant şi chiar cu aeroport pentru avioanele mici, care soseau de la Bucureşti cu diverşi demnitari. "La restaurant aveau voie doar ruşii. Aveau şi un magazin plin cu bunătăţi doar pentru ei".

Balet rusesc

Pentru a se simţi ca la ei acasă, ruşii şi-au adus inclusiv o trupă de balet, după cum arată publicistul în sonetul "Balet rusesc la Cusuiş": "E mare tulburare-n sat că ruşii / Vin să danseze-n şcoala generală! / De două zile o muiere spală / Podeaua, geamurile, tocul uşii"...

Totuşi, şi sovieticii erau supuşi rigorilor comuniste, iar cei care nu respectau ordinele erau sancţionaţi. "Doamna Ana Marossy mi-a povestit un episod cu un anume Saşa, care s-a plimbat îmbrăcat la patru ace prin Ştei. L-a prins comisarul politic pe bulevardul Lenin şi i-a făcut morală, trimiţându-l înapoi în URSS. Regula muncitorească era ca toată lumea să poarte salopetă", povesteşte autorul, care i-a dedicat un sonet şi "păcătosului" elegant.

Exploatarea de uraniu la Băiţa a fost încheiată de ruşi în 1960, fiind continuată de autorităţile de la Bucureşti la un nivel mult redus, doar pentru necesităţile României. Când au plecat, spune autorul, sovieticii au distrus toate documentele care ar fi atestat cât de mare a fost tezaurul furat. Şi, cum astăzi galeriile sunt demult închise, doar străzile lungi şi drepte ale Şteiului mai amintesc cum, în goana după uraniu, Apusenii au fost, nu chiar aşa de mult, o colonie rusească...

SONETE CU DEDICAŢIE
Jurnalist, poet şi avocat

Înainte de a fi avocat, Paşcu Balaci s-a remarcat şi printr-o carieră publicistică. Încă din anii '80 a scris la publicaţia Echinox, apoi a fost corespondent local al revistei Flacăra (1989-1991) şi redactor la cotidianul Crişana (1992-1996). Primele sonete i-au fost publicate în 1985 în Revista Familia, urmate de multe altele în diverse publicaţii culturale.

În 2013, a scos primul volum de sonete, intitulat "Scrisorile secrete ale tovarăşului Ivan din Ştei către iubita sa din Moscova". Dacă aceea era, evident, o ficţiune, "Cartea de uraniu" este inspirată 100% din realitate. "Fiu al locului", Paşcu Balaci a dedicat o parte dintre poezii rudelor care au lucrat în zonă, minerilor din toate satele bihorene şi în special tatălui său, Moise Balaci.