Róbert Lukács a venit din Ungaria în România ca să cunoască ortodoxia la ea acasă. A învăţat româneşte de unul singur, s-a căsătorit cu o fată care se spovedea la acelaşi duhovnic. A fost uns preot şi acum ţine aprinsă candela ortodoxiei într-o parohie cu cinci credincioşi ortodocşi dintr-un sat de unguri din judeţul Mureş. O poveste aparent incredibilă, şi totuşi reală.

Róbert e ungur din oraşul Nyiregyháza. Acolo, prin secolul al XVII-lea, după o cruntă zvârcolire a ciumei, au fost aduşi colonişti români şi slovaci. Mulţi poartă şi azi nume româneşti, maghiarizate, dar de o sută de ani nu se mai vorbeşte decât maghiara. Cel mai mulţi sunt greco-catolici. Poate că uitatele lui rădăcini româneşti l-au făcut pe Róbert să treacă la ortodoxie. A simţit chemarea asta.

"Am învăţat singur româneşte, pentru că în limba asta mă pot apropia mai intim de adevărata credinţă. Am început să vin tot mai des în România, pe la mănăstiri, în pelerinaj, simţeam că adevărata mea viaţă va începe atunci când mă voi întoarce la rădăcinile mele", mărturiseşte părintele.

Terminând Facultatea de teologie greco-catolică în Ungaria, Róbert Lukács a hotărât să-şi urmeze chemarea înfruntând riscul de a fi "doar un ungur printre români, iar printre unguri - unul care şi-a părăsit naţia şi credinţa".

La 6 decembrie 2009, la 30 de ani, a fost hirotonit preot ortodox, sub numele de Rafail, iar o săptămână mai târziu ţinea prima liturghie în parohia Păsăreni, înfiinţată cumva parcă pentru el. S-ar fi găsit greu alt preot care să slujească pentru patru-cinci români dintr-un sat de unguri.

Parohia ortodoxă Păsăreni (Mackamadaras) are patru enoriaşi. Unii spun că ar fi chiar cinci, cu tot cu Marta, o femeie de 90 de ani, oarbă, care nu ştie boabă româneşte. De o lună, de când părintele Róbert Lukács a trezit cădelniţa din colbul altarului şi a început să slujească iar, după o linişte de aproape douăzeci de ani, în biserica ortodoxă din Păsăreni vin la fiecare slujbă toată suflarea parohiei.

Pereţii bisericii sunt goi, ca într-o gară, fără sfinţi, numai cu nişte cruci desenate cu albastru de un zugrav, cine ştie când. Doar iconostasul, care desparte altarul de naos, a fost pictat undeva şi adus cu totul aici. Un Hristos de tablă, cu mâinile şi picioarele găurite de cuie, cum a fost bătut pe o troiţă, şade rezemat de perete. Biserica a fost începută în 1938 şi nu a fost terminată nici până azi, nici nu a fost târnosită.

Cei patru enoriaşi sunt o singură familie. Ariana, Camelia şi Ovidiu Isaic sunt fraţi. Tatăl lor a venit în Păsăreni prin anii '80, când ei erau mici, ca şef de haltă pe linia îngustă dintre Târgu-Mureş şi Sovata. După ce linia de mocăniţă s-a desfiinţat, ei au cumpărat halta feroviară şi locuiesc acolo. "Vorbim româneşte numai între noi, acasă. Acum mai vorbim şi cu preotul şi cu preoteasa", spune Ovidiu Isaic.

Al patrulea este Lászlo, un ungur, soţul Cameliei. De o lună, de când a venit preotul ortodox în Păsăreni, vine şi el la slujbe cu nevastă-sa şi, zice Laszlo, poate chiar va trece de tot la ortodocşi...

Citeşte întreaga poveste în Jurnalul naţional!