Mirajul filmelor atinsese climaxul în viaţa mea. Abia aşteptam să se stingă lumina şi, învăluit în mirosul de muşama şi lemn al sălii de cinema, evadam din atmosfera cuminte a orăşelului copilăriei mele şi plonjam printre stele.
Erau acolo toţi, pe ecran, în diverse roluri, forme şi costume. Nu aveam o ierarhie, dar dacă aş fi făcut-o, pe locul 3 s-ar fi aflat Superman, Omul Păianjen, Winnetou şi Cascadorul Hooper, locul 2 nu s-ar fi acordat din respect pentru locul 1, pe care, la kilometri distanţă de ceilalţi, se afla unicul şi inegalabilul Piedone. Aveam 10 ani.
Cam la vârsta aceea i-am spart nasul tatălui meu. Dar el a fost de vină, el a început! "Cum a fost la film, mă?". I-am explicat aproape urlând de entuziasm cum i-a pus la pământ Piedone pe toţi bandiţii, iar ca să fiu cât mai explicit, am şi luat aerul din jurul lui la pumni. Cu unul mi-am nimerit tatăl fix în clonţ. I-a dat sângele. "Paştele mă-tii de copilaş, cum dai, mă, în taică-tău?". Am continuat să-i povestesc restul filmului, în timp ce cu o mână tata îşi oprea sângerarea, iar cu cealaltă îmi para loviturile devastatoare învăţate de la Piedone.
Într-o zi, m-a dus în cabina de proiecţie a cinematografului, să văd cum se fabrică visele. Proiecţionistul mi-a arătat cum se pune rola, cum se porneşte aparatul, cum se reglează claritatea imaginii. Apoi, prin ferestruica aceea mică, cu huruitul aparatului rusesc în cap, am văzut pentru a nu ştiu câta oară "Piedone în Egipt".
La un moment dat, pelicula s-a rupt, iar ecranul s-a făcut alb. În corul de fluierături al sălii, omul a mutat rolele pe un banc de lucru şi a lipit pelicula. O bucată de cam un metru lungime a "căzut la montaj". Era o serie de fotograme identice, un prim-plan cu dragul meu erou îmbrăcat într-o cămaşă albă. A devenit cea mai de preţ comoară din tezaurul meu. Am păstrat-o ani de zile până când, cu acel talent aparte pe care doar copiii îl au, am reuşit cumva să o pierd.
Acum doi ani, într-o cameră de hotel din Viena, pe un canal nemţesc, am dat întâmplător peste un maraton de filme cu Piedone de două zile. Nu m-a deranjat deloc că erau traduse în germană, o limbă din care înţeleg doar "eins zvei polizei". Ziua vizitam oraşul, seara îmi retrăiam copilăria. Aşteptam cu aceeaşi nerăbdare scenele de bătaie ca acum 30 de ani şi recompuneam dialogurile din memorie. Mă bucuram de fiecare secundă, simţeam cumva că sfârşitul se apropie.
N-am plâns când a murit Bud Spencer, deşi ar fi trebuit. Viaţa mi-a polizat unele sensibilităţi, dându-mi iluzia că sunt mai puternic. Am fost doar trist şi nostalgic. Dar aş fi dat orice să ţin din nou în mână acea bucată de peliculă ruptă şi să privesc la soare seria de imagini care, rulate în viteză, compuneau un cadru de o secundă, maximum două. Adică exact atât timp cât a trecut de atunci.
Bye bye, Buddy! Drum bun, Piedo! Rămas bun, Chiru! La revedere, Sceriffo!