Alexandru LAMBA s-a născut la Brașov, în 1980. Este absolvent al Facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor. A publicat romanele SF Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), precum și un volum de proză scurtă, Singurătatea singularității (2018). A semnat în reviste și antologii nenumărate povestiri și a scris scenariile pentru albumele de bandă desenată Focurile lumii noi (2018) și Povești din lumi și timpuri (2022), ilustrate de Alexandra Gold.
În 2019 a apărut primul volum, Cărări pe gheață, din seria fantasy pentru tineri Stele și gheață, iar în 2022 a publicat, la Editura Litera, romanul Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, pentru care a primit Premiul Ficțiunea pentru cel mai bun final.
Anul acesta revine cu romanul Azilul meu, la Editura Polirom în colecția „Ego. Proză”, pentru a cărui lansare autorul va fi prezent la Oradea sîmbătă, 21 septembrie, de la ora 17.00, la Librăria Humanitas.
Interviul de față, oferit în exclusivitate cititorilor BIHOREANULUI, vine în așteptarea acestei întîlniri:
- Mircea Pricăjan: Alex, tu vii dinspre SF, un domeniu socotit multă vreme și pe nedrept marginal în literatură. Ai simțit apăsătoare discriminarea asta?
- Alexandru Lamba: Am să fiu sincer și am să răspund că da. Însă înțeleg motivele. Multă vreme, SF-ul a fost considerat paraliteratură pentru că literații îi simțeau pe SF-iști drept o specie aparte. Deși și SF-iștii operau cu cuvinte, ei aveau alte obiective în scrierile lor. Pentru ei era importantă ideea, știința din spatele evenimentelor, eventual tehnologia care punea lumea în mișcare, și nu realizarea unei reflecții autentice asupra naturii umane.
Ca să scape din această paradigmă, SF-iștii și-au însușit tot mai mult criteriile literare până în momentul actual, în care putem spune fără să ne temem că greșim prea mult că SF-ul în literatură a ajuns să țină mai degrabă de butaforie decât de esență. Este, în multe cazuri, un artificiu care dă o notă de exotism în plus poveștii, iar în altele un pretext pentru anumite evenimente, dar centrul de greutate rămâne omul și condiția umană. Astfel, nu mai există diferențe între operele mainstream și cele SF decât la nivel de formă, fondul fiind comun. Problemele pe care le ridică SF-ul sunt proiecții ale celor actuale, dar tot omul e cel care le răspunde, iar reflectorul este pe el. Nicidecum pe tehnologie sau pe speculațiile științifice pe care le introduce uneori.
- M.P.: Și, totuși, în ultimul timp asistăm și în România la intrarea în mainstream a autorilor și a cărților lor cu accente SF, fantastice, polițiste etc. Găsești că asta se întîmplă datorită „concesiilor” făcute de autorii înșiși (prin „îmblînzirea” temelor lor specifice, să zic așa) sau pentru că piața editorială, prin marii ei reprezentați, a înțeles în sfîrșit că literatura bună nu se găsește sub o singură umbrelă?
- A.L.: Această „îmblânzire a temelor”, cum o numești tu, cred că este de fapt alunecarea centrului de greutate de la idee către meditația asupra condiției umane. Cum spuneam mai sus, autorii de literatură speculativă au adoptat același modus operandi pe care-l au autorii de mainstream, păstrându-și particularitățile la nivel de formă. Și astfel ajungem la a doua cauză propusă de tine, pe care eu o văd ca o consecință a celei dintâi, anume că reprezentanții mari ai pieței editoriale au început să-i accepte pe autorii de SF pentru că aceștia din urmă au început să producă opere care se pot califica ușor drept „literatură bună”.
Nu e nevoie să îmblânzești neapărat componenta științifică sau tehnologică, e nevoie să-l convingi pe cititor că ea nu e acolo ca scop în sine, ci că e doar o parte a problemelor cu care se confruntă personajul, iar acesta din urmă e cel care trebuie înțeles. Când cititorul simte personajul, când empatizează cu el, nu mai e important dacă rezonează sau nu cu introducerea conceptelor științifice. În momentul acela scopurile literare ale textului sunt atinse.
Dacă autorul îi satisface și capriciul cititorului de SF prin introducerea unei idei fistichii, speculativ-științifice, cu atât mai bine, dar el trebuie să fie atent ca prin acest artificiu să nu altereze analiza condiției umane.
- M.P.: Tu ai scris și literatură pentru copii, ai început o serie fantasy, Stele și gheață, publicînd pînă acum doar primul volum, Cărări pe gheață. Cum stai cu proiectul ăsta? Ce reacții ai avut, vei continua seria?
- A.L.: Din păcate, Cărări pe gheață a fost printre ultimele cărți publicate de Herg Benet, o editură pe-a cărei dispariție o regret profund. Am pus acel proiect pe pauză, deoarece e foarte dificil să găsești o nouă editură dispusă să preia ceva început în altă parte. Iar acum, la cinci ani după ce am lansat acel prim volum, îmi dau seama că abordarea mea nu a fost cea mai fericită. Acum aș rescrie mai degrabă trilogia, reducând-o la un singur volum. Poate, cândva, mă voi apleca din nou asupra universului din Stele și gheață, dându-i o nouă formă.
- M.P.: Mai departe, dar mergînd în același sens, sînt curios să aflu cum ai ajuns la banda desenată. Ai scris deocamdată două scenarii, iar albumele au apărut cu ilustrații de Alexandra Gold. Observ o asemănare de traseu literar cu Marian Coman, de exemplu.
- A.L.: De fapt, Marian Coman este cel care mi-a dat ideea de a converti povestiri în scenarii de bandă desenată și de a căuta un grafician care să fie dispus să le deseneze. Alexandra e foarte selectivă, cum e și normal, dar tot am găsit câteva povestiri care să-i placă. În același timp, și eu am scris scenarii după poveștile ei. Așa a apărut „Povești din lumi și timpuri”, o colecție de mai multe scenarii, după scrieri de-ale ei și de-ale mele.
Dacă ar fi să le dau un sfat scriitorilor care vor să se convertească în scenariști BD, acela ar fi: scrieți scenariile pe care le vor artiștii graficieni! Ideal e să concepeți povestea împreună, ceva ce graficienii să-și dorească să deseneze, ceva care să-i reprezinte și pe ei. Poveștile deja scrise au șanse destul de mici să fie exact ce-și doresc artiștii să scoată în lume.
- M.P.: În 2022, la Editura Litera, ai publicat romanul Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, o poveste care se îndepărtează de filonul SF&F de pînă atunci. Ce a prilejuit trecerea aceasta? (Întreb cu gîndul inclusiv la ce am discutat aici, la a doua întrebare.)
- A.L.: De fapt, nu a fost o trecere în adevăratul sens al cuvântului. Publicasem online câteva fragmente din acel roman sub formă de proze scurte, pentru că așa le gândisem la momentele respective, în timp ce scriam și publicam și proze SF. Și, ca să mă leg și de răspunsul de la a doua întrebare, pentru mine nu a fost niciodată o prea mare diferență între a scrie SF și mainstream. Obiectivele mele au fost mereu aceleași, doar cadrul diferea.
- M.P.: După acest roman, care a avut fără-ndoială o expunere și o receptare mai bune decît cele care l-au precedat, ai simțit că s-au deschis orizonturile lumii literare? Dacă da, în ce fel?
- A.L.: În mod sigur mi-a oferit o vizibilitate mai mare, ca autor. Pentru că m-a expus unui public mai larg, de oameni care nu citesc SF decât cu totul ocazional, dar care citesc în mod regulat literatură română contemporană. Dacă mi s-au lărgit orizonturile... nu știu. În mod sigur evenimentul m-a făcut să mă gândesc bine la ce vreau să scriu de acum încolo. Pentru că, deși, cum ziceam mai sus, pentru mine nu e nicio diferență între adresabilitatea SF-ului față de cea a literaturii mainstream, pentru foarte multă lume este. Așa că, cel mai probabil, voi scrie în continuare în registru realist, probabil că voi mai insera și ceva elemente de SF pe ici, pe colo.
- M.P.: De la Editura Litera ai făcut saltul spre Editura Polirom. Noul tău roman, Azilul meu, a apărut în cea mai importantă colecție de proză contemporană, Ego. Proza, coordonată de 20 de ani de Lucian-Dan Teodorovici. Povestește-ne puțin despre această realizare. Cum ai ajuns de la idee/dorință la fapt împlinit?
- A.L.: Aș vrea să încep prin a-mi exprima convingerea că nu este deloc benefic pentru un autor să-și schimbe editura cu fiecare carte publicată. În cazul meu, editura Litera și-a schimbat colecția de literatură română contemporană, iar eu am fost (din nou, după dispariția în prealabil a editurii Herg Benet) nevoit să o iau de la început cu căutarea unei edituri și colecții. Așa că, dacă tot nu mai aveam un loc al meu, am hotărât să-mi încerc norocul bătând la ușa editurii Polirom, deoarece, așa cum spui, colecția sa Ego. Proză e cea mai extinsă și vizibilă din peisajul editorial românesc. Editura Polirom are instrucțiuni clare pentru colaboratori, pe site-ul său, deci am știut exact ce am de făcut. Și am fost foarte bucuros când am aflat că romanul meu a fost acceptat pentru publicare.
Bineînțeles, mi-aș dori ca și următoarea mea carte – când va fi gata, cel mai probabil prin 2026 – să apară tot aici. Ca acest lucru să se întâmple, sunt conștient că nu va fi suficient să trimit manuscrisul, ci va trebui să mă asigur că acesta se ridică la standardele de calitate și adresabilitate practicate de editură. E o provocare, dar e una pe care o accept cu entuziasm.
- M.P.: Azilul meu e o poveste care se desfășoară departe în timp și în spațiu. E vorba de anii ’60 trăiți de un român fugit din țară care ajunge, după o perioadă petrecută în Franța, în Algeria. Acolo lucrează ca sudor pentru guvernul francez la o instalație de testări atomice din deșert. Nu e nimic SF aici (există o doză speculativă, într-adevăr) și totuși ai reușit să brodezi o poveste reală care se citește ca una fantastică – în aceeași măsură, aș spune, în care a reușit asta Jules Verne. Cum ai ajuns la acest subiect?
- A.L.: Da, am căutat exact acest efect, deci sunt flatat de descrierea inclusă în întrebare. Mie mi-au plăcut mereu poveștile, de aceea în scrierile mele mă voi apleca mereu asupra poveștii, toate celelalte elemente decurgând din aceasta. Și am vrut să fie o poveste accesibilă pentru toată lumea, nu doar pentru un anumit tip de cititor, așa cum și romanele lui Jules Verne - de care sunt flatat că alături Azilul meu - erau universal adresabile. Am vrut să le ofer cititorilor o evadare din cotidian, dar și ecoul unei drame care, deși s-a desfășurat în trecut, e încă de actualitate, poate fi înțeleasă la nivel personal, are o iterație în plină desfășurare acum.
- M.P.: Dacă ar fi să oferi cititorilor un tag-line, un rezumat dintr-o frază al romanului tău, care ar fi acela? Să ne gîndim la orădenii pe care-i ispitim astfel să vină sîmbătă, 21 septembrie, să te întîlnească la Librăria Humanitas, de la ora 17.00.
- A.L.: Azilul meu este despre dezrădăcinare și despre căutarea unui loc și a unui rost, e despre decizii și asumare. Este drama azilantului de ieri spusă azi, dar și povestea de dragoste atemporală dintre persoane atât de diferite încât nu le leagă decât umanitatea.
- M.P.: Îți mulțumesc mult, Alex. Să ne revedem cu bine peste cîteva zile, la Oradea.
- A.L.: Și eu îți mulțumesc, iar pe cititorii acestui interviu îi aștept în locul și la data menționate – sîmbătă, 21 septembrie, la Librăria Humanitas Oradea, de la ora 17.00.
Sâmbătă, 21 septembrie, ora 17:00, la Librăria Humanitas Oradea (Republicii, nr. 11), Alexandru Lamba va intra în dialog cu Mircea Pricăjan, pornind de la romanul Azilul meu, publicat în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.
Discuția va fi urmată de o sesiune de autografe.
Evenimentul este organizat în parteneriat cu Revista de cultură Familia.
Despre carte:
În plin Război Rece, doi români fugiți din țară ajung în mijlocul deșertului algerian, unde primesc o misiune importantă: să participe la pregătirea unor teste nucleare subterane desfășurate de armata franceză. Cei doi sunt martori ai unei detonări în timpul căreia o galerie cedează, iar gazele radioactive scapă la suprafață. Pe lângă aspra climă sahariană, românii au de înfruntat și alte pericole. Printre contractorii civili umblă zvonuri ciudate despre experimente care-și propun deschiderea unor găuri de vierme, accesarea unor tuneluri prin timp și spațiu, iar din fascinația pe care o sădesc asemenea teorii în cei prea temerari se pot naște primejdii inimaginabile. Totodată, există oameni care de sute de ani își duc zilele în deșert, iar cultivarea unei relații cordiale cu ei se dovedește a fi o provocare pentru europeni. Deși atât de multe lucruri îi separă, militarii francezi, fugarii români și beduinii arabi găsesc ceva ce-i unește: umanitatea. Vor purta războaie, vor urî, vor face experimente nebunești, dar, pe lângă toate acestea, vor țese și povești de dragoste. Și, orice ar face, își vor căuta neîncetat locul și menirea. Unii dintre ei le vor găsi.