Sunt un fan mărturisit al instrumentelor digitale făcute să ne uşureze viaţa. Nu am mai plătit o factură la ghişeu de câţiva ani, evitând să pierd timp preţios şi să văd feţe acre şi plictisite dincolo de un geam de sticlă. Cumpăr de pe internet de câte ori am ocazia, comunic fervent prin mesaje şi emailuri cu cei pe care nu îi pot întâlni, mă informez de pe diverse site-uri şi platforme. Internetul îmi este util, chiar indispensabil, în toate activităţile profesionale, aşa că îmi recunosc dependenţa de el.

Mă bucur să văd că, din pricina pandemiei, digitalizarea începe să cuprindă România şi instituţiile ei înţepenite de şale. Un studiu făcut în 2019 arăta că România este pe ultimul loc în UE la digitalizare, doar 17% dintre companii utilizând tehnologii sau mijloace de comunicare online, la mare distanţă de trioul baltic Estonia-Lituania-Letonia. Dar modernizarea asta prin care trecem acum pare cam forţată, făcută fără entuziasmul progresului, ci mai degrabă din obligaţie, pentru că altfel nu se mai poate.

Dar să nu uităm că suntem oameni, fiinţe în permanenţă nemulţumite de ceea ce au, aşa că nu exclud ca mersul la ghişeu sau bătutul la uşi să redevină cool la un moment dat. Pentru unii oameni, această digitalizare făcută "de musai" poate părea o anomalie, o soluţie de subzistenţă temporară de care trebuie să scăpăm odată ce lucrurile se vor întoarce la normal.

Probabil că primul domeniu în care oamenii se vor bucura să abandoneze digitalul este învăţământul. Pe lângă faptul că, deopotrivă părinţii şi copiii cred că mersul la şcoală este mai bun şi mai sănătos pentru procesul de educaţie, mă bazez când spun asta şi pe faptul că sistemul de educaţie din România nu e suficient de dinamic şi progresist pentru a transforma învăţarea online într-un trend al viitorului, cu programe, lecţii şi stiluri de predare adaptate. Majoritatea dascălilor şi a elevilor abia aşteaptă să se întoarcă la tocit coatele pe bănci şi la scris după dictare.

Aproape că nu există părinte pe care îl cunosc să nu-l fi auzit plângându-se în ultimii ani de dependenţa copiilor de ecrane şi dispozitive, de faptul că plozii "nu se mai joacă aşa cum ne jucam noi", că nu mai aleargă pe străzi, că nu mai bat mingea, că nu se mai urcă în copaci. Ca un exemplu simpatic, îmi povestea cineva în primăvară cum a trecut pe stradă pe lângă un corcoduş plin de fructe: "Păi, se întâmpla aşa ceva pe vremea noastră? Una nu rămânea! Verzi le mâncam!"...

Anti-digitalizarea nu va însemna tăierea cu toporul a conexiunilor la internet şi spargerea cu ciocanul a tabletelor şi a calculatoarelor, ci revenirea la unele activităţi considerate nefireşti astăzi. Nu m-aş mira ca peste ani, ca un răspuns la această digitalizare intensivă, statul la coadă, achitatul cash şi mersul cu hârtii la semnat să fie noile grozăvii ale hipsterilor, excentricilor şi ale nostalgicilor. Doar să se mai poată.