Un subiect rămas, până nu demult, în umbra cercetării istoriei vieţii cotidiene, povestea caselor de toleranţă din Oradea fascinează prin ineditul şi misterul pe care le emană. Subiectul a atras numeroşi istorici, curioşi să descopere nu doar modul lor de organizare şi tipul clientelei, ci şi măsurile luate împotriva răspândirii fenomenului.

Povestea la care ne referim aici datează din timpul Imperiului Austro-Ungar, o perioadă înfloritoare a oraşului de pe Crişul Repede. Dacă unele puncte de vedere se refereau la bordeluri ca la o adevărată "instituţie" a vremii, mulţi tratau subiectul ca pe o problemă socială, ba chiar o ameninţare biologică.

Prostituţia, reglementată

Cea mai veche meserie din lume a mers, permanent şi pretutindeni, mână-n mână şi cu plăcerile, dar şi cu bolile venerice. În aceste condiţii, dar şi datorită numărului mare al caselor de toleranţă din Imperiu, reglementarea activităţii acestora a devenit, la începutul secolului al XIX-lea, mai mult decât necesară. În condiţiile în care nu exista o lege a prostituţiei în sine, au apărut pasaje în diverse legi şi regulamente ale oraşelor, care "organizau" fenomenul.

De pildă, în anul 1827, în oraşul Pesta (Budapesta), prostituatele erau supuse unui examen medical la fiecare 3 luni. În aceeaşi perioadă, în Cluj, purtătorii bolilor venerice erau înregistraţi, izolaţi şi supuşi la tratament obligatoriu. Legea Sănătăţii cuprindea, de asemenea, paragrafe referitoare la intervenţia în caz de epidemie, iar în oraşe intra în discuţie înfiinţarea Poliţiei Sănătăţii.

Curve cu licenţă

Oradea a avut şi ea un regulament prin care se făcea diferenţa între casele de toleranţă, ca forme organizate de desfăşurare a prostituţiei, şi prostituatele care lucrau individual, în locuinţe proprii sau închiriate. Erau urmărite şi verificate toate femeile care activau în spaţii publice, inclusiv în restaurante şi cafenele. Funcţionarea bordelurilor era aprobată de Consiliul Local, cu acordul Comitetului de Sănătate şi al Căpitanului de Poliţie. Stabilimentele puteau fi conduse doar de către persoane fără antecedente penale, iar într-un bordel nu puteau locui decât conducătorul, prostituatele şi servantul.

Femeile care doreau să lucreze într-o casă de toleranţă aveau nevoie de o licenţă (un fel de atestat) şi trebuiau să aibă vârsta minimă de 17 ani. Toate erau obligate la examinare medicală iniţială, iar apoi de două ori pe săptămână. Prostituatele vedeau în aceste examinări "un act imoral şi înfiorător". Alte reglementări ţineau de exploatarea femeilor, pedepsele corporale şi salariu. În cazul încălcării prevederilor din regulament, conducătorii bordelurilor erau trimişi la închisoare pentru cinci zile şi erau amendaţi cu până la 50 de forinţi.

Oradea, pe harta prostituţiei

La cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, în Oradea funcţionau opt bordeluri, cele mai multe înşirate pe fosta stradă Vitez, azi Decebal, în zona actualului parc Bălcescu. Sub aspect formal, ele intrau în categoria "caselor de toleranţă", care mai cuprindea berăriile, restaurantele şi cabaretul din centru, respectiv casele de randes-vous. De altfel, prostituatele proveneau în bună măsură din rândul cântăreţelor, al dansatoarelor, al animatoarelor de bar.

Bordelurile erau amplasate numai în "locuri ferite", respectiv pe străzi mai puţin circulate şi în case care nu atrăgeau atenţia. Ele nu puteau funcţiona în apropierea şcolilor, bisericilor şi instituţiilor publice. De altfel, majoritatea au fost deschise la marginea oraşului, în apropierea cazărmilor militare.

Ca efect al reglementărilor, numărul bordelurilor din Oradea a cunoscut o descreştere accentuată, de la un număr de 18 astfel de locaţii în anul 1867 ajungându-se la 7 în anul 1915. În acel an, în Oradea existau, legal, 74 de prostituate care lucrau în bordeluri, 30 care lucrau pe cont propriu, respectiv 21 aflate sub supravegherea Poliţiei.

Proprietarii bordelurilor orădene de la începutul anilor 1900 erau, în majoritatea lor, maghiari, puţini fiind români şi evrei. Patroanele, numite şi "madame", proveneau în general din medii sociale periferice, ele lucrând ca spălătorese, moaşe, casieriţe sau bucătărese. Au existat, însă, şi două bordeluri conduse de bărbaţi!

Prestatoarele şi clienţii

Prostituatele, cel puţin cele care lucrau în cadrul caselor de toleranţă, aveau dreptul să presteze doar în baza unei legitimaţii numite "bárca", eliberate de Poliţie. Legitimaţia cuprindea datele personale şi vizele medicale şi trebuia arătată la cererea clientului. Femeile proveneau, în cea mai mare parte, din familii muncitoreşti şi de mici meseriaşi, unele venind din mediul rural, altele din mahalale, toate fiind lipsite de educaţie morală şi religioasă.

Alte obligaţii ale prostituatelor se refereau la baia cel puţin săptămânală, respectiv la ţinuta purtată în spaţiul public. Purtarea ţinutelor provocatoare era interzisă. În cazul renunţării la slujbă, ele erau obligate să părăsească oraşul în cel mult două zile.

Clienţii proveneau din mai toate mediile sociale, însă amplasarea bordelurilor în apropierea cazărmilor făcea ca o bună parte a lor să fie soldaţi. "De cele mai multe ori, soldaţii ies fără permisiune în timpul nopţii şi atunci fac scandaluri", se precizează într-un document din epocă. Alţi clienţi erau muncitorii şi cei aflaţi în trecere prin oraş. Existau şi unele ritualuri: de pildă în cazul în care clienţii veneau în grup, li se ofereau un teanc de cărţi de joc, iar cel care trăgea asul de cupă urca cu femeia.

Scandaluri cu vecinii

Pentru mulţi cetăţeni, vecinătatea unei astfel de activităţi era deranjantă. După anul 1900, au fost înregistrate la primărie mai multe cereri de închidere a bordelurilor, semnate de către locuitorii străzilor unde acestea erau amplasate. Argumentele ţineau de traumele psihologice şi emoţionale, de problemele de siguranţă publică şi sănătate, dar şi de condamnarea unor abateri morale.

Comportamentul prostituatelor era de natură să-i deranjeze, ba chiar să-i înspăimânte pe locuitori. Potrivit documentelor păstrate, aceştia îşi petreceau nopţile "în mare spaimă", auzind scandalul şi limbajul obscen al femeilor din casa de toleranţă vecină. Ele puteau fi lesne surprinse comunicând "josnic", uneori "aruncând cu pietre" şi bătându-şi joc de vecini. Problemele erau generate atât de prostituate, cât şi de clienţii lor, şi aceştia fiind de multe ori beţi şi puşi pe scandal.

Putem spune că prostituţia, în formă organizată sau nu, făcea parte din viaţa cotidiană a Oradiei antebelice şi reprezenta unul dintre numeroasele "condimente" pe care oraşul le avea de oferit, alături de binecunoscutele spectacole de cabaret, de magazinele cochete şi viaţa culturală animată. E drept, un condiment mai aparte, adresat exclusiv bărbaţilor...

LA BELLE EPOQUE
Oradea, după Budapesta

Oradea începutului de secol XX era cel de-al doilea oraş ca dezvoltare economică şi culturală din Ungaria, după Budapesta. Erau anii celor mai importante şantiere de construcţii, când au fost construite palatele impunătoare din centrul istoric, a fost introdusă energia electrică, canalizarea şi tramvaiul. Viaţa culturală era una deosebită, în principal datorită spectacolelor teatrale, a cinematografelor şi literaturii scrise aici. Cei în jur de 64.000 de locuitori, câţi avea oraşul în 1914, aveau la dispoziţie numeroase cafenele şi magazine, iar moda era mereu actualizată în vitrinele de pe actualul Corso. Oradea avea mai multe asociaţii economice, de meseriaşi şi caritabile şi fundaţii culturale, dar şi locuri despre care nu se vorbea foarte mult, cum ar fi Loja Masonică sau bordelurile. Aşa se face că oraşul era locuit şi tranzitat de către persoane provenind din medii diverse, de diferite culturi şi cu aspiraţii şi pretenţii diverse, ce puteau fi satisfăcute uşor.

de Áron Tötös şi Cristian Culiciu