Călătorie la capătul Pământului: La 81 de ani, Anna Marossy a petrecut trei săptămâni în nordul extrem al Europei

"Bioritmul meu preferă toamna şi iarna. Nu mă întristează deloc ziua scurtă şi întunericul. Prefer natura aprigă", îşi începe Anna Marossy, povestea celor trei săptămâni petrecute în cele mai nordice insule ale Europei continentale.

Renumitul biolog orădean s-a întors de curând din voiajul în care şi-a pus o singură speranţă: să întâlnească ursul polar. N-a avut noroc. Însă o bucură faptul că a putut să vadă ceea ce puţini au reuşit: frumuseţea tundrelor şi civilizaţia oamenilor nordului.

Patru dorinţe

Înainte să pornească în călătoria în nordul Europei, medicul care a consultat-o i-a spus Annei Marossy că e nebună dacă face o asemenea expediţie la vârsta ei. "Dar eu nu sunt bolnavă, sunt doar uzată!", spune cu jovialitate biologul ajuns la vârsta de 81 de ani şi devenit un adevărat "guru" al ecologismului local. De altfel, îşi permite să dezvăluie şi un secret: în călătoria sa chiar a uitat de câteva ori să-şi ia medicamentele pentru inimă. "Dar aproape de Cercul Polar mă simt excelent, nu mă doare nimic".

De-a lungul anilor, Anna Marossy a mai făcut trei expediţii în nordul lumii: în Alaska, Groenlanda şi Laponia. De fiecare dată a avut nişte mari dorinţe: să vadă aurora boreală, să studieze atent vegetaţia nordică (tundra), să cunoască civilizaţia zonei şi să vadă ursul polar. Primele trei şi le-a putut îndeplini. Pentru cea de-a patra şi-a pus toată speranţa în această călătorie...

La noi rare, la ei abundă

Cu un vapor uriaş, pe care s-au aflat 1.100 de călători, Anna Marossy a pornit voiajul în primele zile din iulie, din Marea Nordului, continuând spre Insulele Feroe, Islanda, apoi spre regiunea Svalbard, un teritoriu insular din nordul Norvegiei, aflat la 1.000 de kilometri de Polul Nord.

"Am fost la vulcanul Eyjafjallajokull din Islanda, cel care a erupt în 2010 şi a cărui cenuşă a ajuns în toată Europa", spune Anna, arătând către o mică sticluţă cu cenuşă adusă de-acolo. "E foarte interesant cum pe cenuşa vulcanică deja se prind plante cu flori". Apoi, i s-a dat confirmarea clară a încălzirii globale. "Localnicii ne arătau banchizele şi ne spuneau cât de mari erau acestea în urmă cu un deceniu. Diferenţele sunt uriaşe".

Mai departe, a văzut cu ochii ei tundra, adică vegetaţia specifică zonelor nordice, şi taigaua, o pădure de conifere, plopi şi mesteceni. "Eram în toiul verii polare, soarele n-a apus niciodată, aşa că şi la ore de seară puteam vizita. În tundră am văzut vegetaţia de 20 cm înălţime, cu multe specii pe care le găsim şi la noi. Diferenţa e că în România sunt foarte rare, pe când la ei le găseşti din abundenţă. Ca biolog, a fost o plăcere nemaipomenită", spune doamna Marossy. I-au plăcut nespus mestecenii de 15 cm înălţime, dar şi zonele stâncoase, unde a putut studia pe viu cum se formează lichenii şi muşchii.

Alcoolici şi obeze

Fascinant pentru biologul orădean a fost să vadă, de la distanţă, ce-i drept, banca de seminţe a plantelor alimentare din Spitzbergen. "E un buncăr săpat în permafrost (n.r. strat de sol îngheţat), la 200 de metri adâncime, în care sunt peste 500.000 de seminţe de plante alimentare. Norvegienii l-au făcut pentru ca, în cazul în care pe Terra are loc o catastrofă, să existe rezerve pentru reînsămânţare", explică Anna. În containere imense, seminţele zac la minus 18 grade Celsius, astfel încât să nici nu încolţească, dar şi să îşi păstreze puterea de germinare. Apoi, orădeanca a atins şi Capul Nordkinn, cel mai nordic punct al Europei continentale.

De-a lungul întregii călătorii, Anna a urmărit stilul de viaţă al vikingilor şi al eschimoşilor, numiţi şi inuiţi, constatând: "Noi, rasa albă, le-am făcut cel mai mare rău". Asta pentru că, în expediţiile în Nord, europenii i-au deprins cu toate viciile. "Le-am dus alcoolul, bolile, curvele şi supermarketurile, iar acum bărbaţii sunt alcoolici, iar femeile obeze. Nu mai duc acea viaţă sălbatică...". I-a plăcut nespus, în schimb, locuinţele vikingilor: case din piatră - căci lemnul acolo e un material rar - şi acoperite cu iarbă, pe care pasc animalele. "Igluuri mai folosesc doar când merg pe banchize, să vâneze. Au dreptul o dată pe an să vâneze o focă", precizează biologul.

În căutarea lui Fram

Cea mai mare speranţă a Annei Marossy a fost de a vedea ursul polar, fascinată fiind de cartea copilăriei "Fram, ursul polar". Turiştii nu mai sunt lăsaţi, însă, să se apropie de zonele în care trăiesc urşii polari, decât pe jos şi înarmaţi, căci animalele sunt foarte agresive. "Dacă aş fi cu 7 ani mai tânără, m-aş duce într-o expediţie pe schi, cu rucsacul în spate. Dar acum nu mai pot...", oftează ea. Cu un binoclu anume cumpărat, doamna Marossy a "vânat" cu privirea orizontul zile întregi, dar n-a zărit nici umbră de urs. "Îmi venea să plâng de supărare. Dar, în acelaşi timp, m-am şi bucurat. Cu aşa acces îngreunat al oamenilor, specia e foarte bine protejată", spune femeia.

S-a resemnat cu gândul că nu va vedea niciodată un urs polar în sălbăticie, dar rămâne cu bucuria unei călătorii fascinante. "Mi-ar lua zile întregi, chiar şi mai mult, să povestesc tot ce am văzut acolo", spune Anna, supărată că nu poate împărtăşi cu fidelitate extremă tot ce i-au văzut ochii, atât de departe de casă. Frumuseţea absolută de la capătul lumii...