Când un părinţel tras prin inel este acuzat de hoţie, preacurvie, pedofilie ori homosexualitate, indiferent cât de gravă ar fi fapta şi oricât de tare ar fi violat Codul Penal, în jurul lui se coagulează un strat protector de enoriaşi care îşi declară susţinerea pentru sfinţia sa şi neîncrederea în relele răspândite despre el. Nu contează că zvonurile, faptele şi probele contravin flagrant cărţii sfinte, predicilor din fiecare duminică şi bunului simţ, nici chiar atunci când se ciocnesc frontal cu credinţele intime ale oamenilor.
I-aţi văzut pe cei care îl aplaudau pe Pomohaci, îi dădeau flori şi îi pupau mâna după un concert de folclor? Bag mâna în foc că sub baticurile acelea stau la umbră nişte aprige susţinătoare ale familiei tradiţionale, unse până în chiloţi cu mirul intoleranţei pentru cei care sunt altfel. Au tatuată familia tradiţională până în celula primordială şi să te ferească tata lui Iisus să zici altceva. Şi, totuşi, în cazul lui Homopaci regula nu funcţionează - pe el îl iubesc, îl respectă şi îl pupă, indiferent ce face în iatac.
Selectivitatea cu care îi tratăm pe cei veneraţi este similară relaţiei cu Divinitatea - ei nu pot fi altfel decât curaţi şi nevinovaţi, iar cele rele spuse despre ei nu sunt altceva decât lucrarea lui Ucigă-l Toaca. Partidele practică pe scară largă acelaşi sistem - relele şi spurcările în public se fac doar după ce membrul a căzut în dizgraţie şi trebuie eliminat din haită. La fel procedează şi instituţiile, firmele, organizaţiile de tot felul sau chiar un simplu grup de prieteni.
Mare parte dintre relele care ni se întâmplă se trag de la lipsa constanţei în credinţe şi în sistemele de valori. Furtul e condamnabil, îl detestăm, dar îl tolerăm când fură ai noştri. Homosexualii sunt răi, îi urâm, dar trecem cu vederea derapajul unui popă sub a cărui sutană am dat interviuri. Bârfa e oribilă, o dezavuăm, dar clevetim despre alţii în absenţa lor până ne ia foc capul, bineînţeles, fără să bârfim. Copiii care urlă în public că vor îngheţată şi chipsuri sunt prost crescuţi şi răsfăţaţi, dar nu şi al nostru, mânca-l-ar mama pe el de copilaş iubit!
Când vom aplica aceeaşi măsură, indiferent de gradul de rudenie, prietenie sau subordonare cu X sau cu Y, ne va fi mai bine. În primul rând, pentru că ne va creşte auto-respectul şi încrederea în noi înşine. În al doilea rând, pentru că ceilalţi vor înţelege că nu li se mai acceptă orice. Iar în al treilea rând, poate cel mai important, vom accepta în sfârşit ideea că, în sinea noastră, suntem nişte mici complete de judecată şi, astfel, nu vom mai defila ostentativ cu pancarta aceea penibilă pe care scrie "Eu nu judec pe nimeni!". De la acel moment încolo e posibil să începem să ne facem bine.