Cântec de jale: Într-o mărturie unică, un călugăr italian a descris primul asediu asupra Cetăţii Oradea, din anul 1241

Cu peste 750 de ani în urmă, un călugăr catolic scria ceea ce astăzi ar putea trece drept scenariul unui serial dramatic de mare succes. Doar că, spre deosebire de poveştile cinematografice, cronicile lui Rogerius sunt de fapt reflectarea celei mai mari invazii tătare în Europa.

Ca prin minune, călugărul a scăpat cu viaţă din război, scriind apoi "Carmen Miserabile" (Cântec de jale), un document unic atât prin detaliile pe care le prezintă, cât şi prin naraţiunea în care a relatat nimicirea Oradiei, una dintre cele mai bogate şi vestite episcopii ale Ungariei.

Invazia nomazilor

Călugărul Rogerius, pe numele de mirean Rogero di Puglia, s-a născut la începutul secolului XIII în provincia italiană Apulia. În 1230, a devenit preot de curte al cardinalului Giovanni Tolentano, la Roma. Cum era bine instruit şi avea iscusinţă diplomatică, era deseori trimis la curtea Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, care stăpânea şi peste Oradea şi, de altfel, peste întreaga Transilvanie. Într-una dintre misiuni avea să fie surprins de cea mai sângeroasă invazie a tătarilor în această regiune a Europei petrecută în anii 1241-1242. Nomazi originari din Mongolia care îşi propuseseră să cucerească tot continentul, aceştia au jefuit rând pe rând statele ruseşti, Transilvania, Cumania (n.r. - teritoriu care ulterior a făcut parte din Ţara Românească), Ungaria şi Austria de azi, invazia oprindu-se doar după ce, acasă, a murit marele lor han, Ogodai, ceea ce a declanşat conflicte interne pentru succesiunea la putere.

Chinuit, dar norocos

Rogerius se afla chiar în Oradea atunci când tătarii au asediat târgurile ce compuneau oraşul precum şi Cetatea în sine, clădită din lemn şi doar pe alocuri din piatră. Călugărul a reuşit să se ascundă o perioadă în păduri, fugind apoi în Tămaşda. Ulterior, a fost capturat, devenind slugă la unul dintre localnicii care trecuseră de partea invadatorilor. Rogerius s-a furişat şi de acolo, locuind din nou prin păduri şi căutând mâncare printre cadavre lăsate să putrezească. Nu după mult timp, în 1243, a scris toate întâmplările trăite de el ori aflate de la alţii într-un poem intitulat "Carmen Miserabile", o mărturie unică despre Oradea acelor vremuri, publicată în limba latină în 1488 şi tradusă în româneşte prima oară în 1935. "Puţine oraşe transilvane au avut şansa de a păstra descrieri, fie şi sumare, de la începuturile lor medievale, iar Oradea se află printre cele privilegiate graţie unui călugăr ambiţios, dornic să urce treptele demnităţilor Bisericii Catolice", scrie istoricul Doru Marta (foto), cel care a reeditat "Carmen Miserabile" la Editura Arca în 2006, împreună cu Mircea Bradu.

Oradea cea bogată

"Cântecul de jale" al lui Rogerius are 40 de capitole. În primele, cronicarul descrie dorinţa Regelui Bela al IV-lea de a-i creştina pe cumanii admişi în regat, dar şi instabilitatea iscată de neînţelegerile dintre suveran şi nobili. Partea cea mai spectaculoasă e cea în care descrie invazia tătarilor, năpustiţi asupra oraşelor Rodna, Alba-Iulia, Bistriţa, Dej, Cluj, Zalău şi Oradea.

În secolul XIII, oraşul era organizat în mai multe târguri, cu administraţii proprii, şi o fortăreaţă din lemn şi piatră întemeiată de Regele Ladislau în secolul XI. "Episcopia de Oradea era printre cele mai bogate din regatul maghiar, având bani în principal din taxele vamale ale negustorilor care duceau sare din centrul Transilvaniei", spune istoricul Doru Marta. A fost, deci, ţinta ideală.

În capcană

Atacul nimicitor asupra Oradiei este descris de călugăr într-un capitol distinct. "După ce au cucerit cetatea pe repezeală i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă nu au lăsat în genere nimic în afară de zidurile fortăreţii şi după ce au ridicat prăzile au omorât atât pe bărbaţi cât şi pe femei, pe străzi, în case şi în câmpuri (…) N-au cruţat nici sexul, nici vârsta", spune cronicarul în "Carmen Miserabile".

După ce au omorât o parte din cetăţeni, tătarii s-au retras făcându-i pe apărătorii rămaşi să creadă că au plecat - o strategie pe care o aplicau aproape în toate oraşele pentru a-i prinde în capcană pe bieţii lor locuitori. "Cei din fortăreaţă credeau că s-au retras din cauza tăriei castrului lor. Căci era întărit acest castru cu şanţuri adânci şi deasupra zidurilor cu turnuri de lemn şi se găseau înăuntru mulţi soldaţi cu platoşe. (…) Când tătarii nu s-au mai apropiat de fortăreaţă mai multe zile, fiindcă s-a născut credinţă că au plecat cu totul de aci, soldaţii şi alţii care se mai găseau prin fortăreaţă, în credinţă au ieşit din fortăreaţă foarte mulţi şi au început să se stabilească prin casele lor. În zorii unei zile, însă, tătarii dând buzna peste ei i-au măcelărit pe toţi câţi n-au mai putut să se refugieze în fortăreaţă", povesteşte cronicarul.

Ucişi în biserici

În aceeaşi zi, invadatorii au înconjurat cetatea şi au dărâmat un zid nou aruncând pietre cu "şapte maşini de război". "Făcându-se loc de intrare, s-au năpustit în fortăreaţă, unde au prins pe soldaţi, pe canonici şi pe toţi câţi nu fuseseră ucişi. (…) Tătarii deteră ordin ca soldaţii să predea armele şi, prin chinuri grozave, au stors de la canonici tot ce aveau. Şi fiindcă n-au putut să intre de îndată în biserică (n.r. - unde se închiseseră doamnele şi fiicele nobililor), i-au pus foc şi au ars tot ce era în ea", a relatat Rogerius.

Barbarii au omorât apoi "fără de nicio milă" toţi canonicii, nobilii şi locuitorii de rând, şi "au răscolit cu totul mormintele sfinţilor şi au călcat în picioarele lor criminale moaştele şi au nimicit cădelniţele, crucile şi potirele de aur". În alte biserici din zonă, scrie Rogerius, tătarii au făcut acte şi mai crude: "Băgau în biserici bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în mod ruşinos îi ucideau acolo. Şi după ce au prăpădit toate şi după ce un miros de nesuportat a început să exhale din cadavre, s-au retras de aici". Nu de tot, însă. Când ieşeau alţi localnici ascunşi prin păduri să caute mâncare, reveneau şi-i măcelăreau cu săbiile şi pe aceştia.

Tremur de spaimă

Încheind capitolul despre distrugerea Oradiei, călugărul relatează că a stat ascuns în pădurile din zona fortăreţei, iar apoi a fugit spre "Podul lui Thoma" (Tămaşda de azi), de unde, auzind că se apropie tătarii, a plecat spre localitatea Chanad. Intuise bine, căci locuitorii din Tămaşda au fost în scurt timp măcelăriţi. "Aflând despre aceasta s-au zburlit perii pe mine, trupul a început să-mi tremure de spaimă, limba să-mi bâlbâie ca unui nenorocit, văzând cum se apropie ceasul morţii. Pe ucigaşii mei îi priveam cu ochii minţii şi carnea mea îngheţată scotea sudoare de moarte", a scris călugărul-cronicar, terifiat de cruzimea barbarilor. Uneori, aceştia lăsau în viaţă oameni care să le strângă recoltele şi să le ducă daruri, doar pentru ca apoi să-i adune într-un câmp şi să-i ucidă cu sânge rece, lăsând în urmă doar cadavre şi râuri de sânge. Aşa cum îşi plănuiseră să facă în toată Europa...

ISTORIE ARSĂ
Cartierul călugărului

După retragerea tătarilor, regii unguri au acordat privilegii persoanelor care s-au stabilit în zonele pustiite de invadatori, inclusiv în Oradea, a cărei Cetate a fost reconstruită din piatră. De-a lungul timpului, fortăreaţa a fost asediată în numeroase rânduri.

Cronica lui Rogerius e cu atât mai preţioasă cu cât este cea mai complexă descriere de Ev Mediu despre Oradea. Orice documente ar fi existat în acea perioadă în oraş au fost distruse în asedii. "Biblioteca oraşului, una bogată, a ars în 1598 în timpul asediului turcesc", spune Doru Marta.

În anii ’60, cartierul din vestul Oradiei, aflat în plină dezvoltare, a primit numele lui Rogerius, în memoria primului cronicar al oraşului.