Succesul premierei spectacolului "Căsătoria", de Gogol, montat la Teatrul Regina Maria Oradea, nu poate fi pus la îndoială. S-a râs, s-a aplaudat între scene şi s-au luat 4 minute şi jumătate de aplauze la final, record absolut pentru o premieră din ultimele două stagiuni. Strădaniile unor bărbaţi de a cuceri o femeie, teama şi sfioşenia acesteia, precum şi implicarea peste măsură a peţitorilor de profesie creează o poveste plină de haz, uşor de urmărit şi de reţinut. Mai greu de reţinut sunt, însă, numele absolut înfiorătoare ale câtorva personaje: Panteleimonovna, Podkoliosin, Kocikariov, Anucikingere sau Jevakinrină.

La 27 de ani, vârstă la care colegii săi de generaţie încă îşi caută direcţia, tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu recidivează la Oradea (după „A 12-a noapte", de Shakespeare) cu un proiect ambiţios, dacă nu cumva un pic prea ambiţios. Deşi spunea într-un interviu de acum câţiva ani că preferă să nu monteze poveşti din vremuri pe care nu le-a trăit şi care nu îi spun nimic, regizorul a abordat, totuşi, problema căsătoriei aşa cum era privită în Rusia anului 1833. Şi asta pentru că problemele, misterele şi dubiile căsătoriei rămân la fel de actuale şi astăzi ca atunci.

Spectacolul mi-a lăsat impresia că regizorul nu a avut un aliat foarte bun în traducătorul textului, care a cam văduvit personajele de câteva replici bune în unele momente. Nici mâna sa de regizor parcă n-a mai fost atât de sigură ca în „A 12-a noapte". Şi nici căsătorit nu e. În schimb, a avut mare noroc cu actorii. Prestaţia lor ridică spectacolul foarte mult, cu roluri create foarte distinct şi limpede. Scena în care candidaţii la însurătoare aşteaptă aliniaţi să o vadă pe viitoarea mireasă este foarte elocventă. Merită felicitări şi momentul în care viitoarea mireasă este înconjurată de scaunele goale, dar şi lupta peţitorului Kocikariov cu personajul virtual de pe ecranul din spatele scenei.

Pavel Sârghi, într-o derută continuă, Daniel Vulcu, ţanţoş şi grav ca un curcan, Petre Ghimbăşan, amuzant chiar şi fără să deschidă gura, Emil Sauciuc, distins şi cald, şi Ion Abrudan, cu senilitate simpatică, se luptă pentru inima Andei Tămăşanu, ceva mai zgomotoasă decât de obicei, dar superbă în scena unu-la-unu cu Pavel Sârghi. Elvira Platon-Rîmbu îşi exersează bine tehnica, dar face un rol prea asemănător cu cel din „Sărbători fericite". Muncitorul principal pe scenă este, însă, peţitorul Sebastian Lupu, motorul cu reacţie al spectacolului. „Căsătoria" este, fără îndoială, show-ul lui.

Ce se va alege din nunta pusă la cale de peţitori se va vedea spre final. În schimb, va fi mai greu de înţeles de ce a fost „ucisă" Mihaela Gherdan într-un rol fără partitură, în care n-a putut face nimic. Pare-se că dorinţa regizorului de a o avea pe scenă a fost mai mare decât justificarea actului artistic. Eh, dar aşa suntem noi, bărbaţii: când ne place o femeie, o distribuim în toate rolurile, chiar dacă unele nu i se potrivesc. Vă poftesc la teatru. Veţi râde!