Nu trebuie să confundăm toată rasa umană cu localitatea Hollywood, dar parcă aşa suntem cu toţii: vrem mereu mai mult, mai mare, mai tare. Însă, atunci când "mai mult, mai mare, mai tare" se aplică în cazul dinozaurilor făcuţi în laborator, ca-n Jurassic World, tragedia modernă e gata pregătită şi aşteaptă să dărâme gardul.

Alimente modificate genetic? Ha ha! Universal Pictures a lansat dinozaurul modificat genetic! Îl cheamă Indominus Rex şi e cel mai rău care (nu) a existat vreodată. E puternic, inteligent, ştie să se camufleze, vânează tot ce-i iese în cale, indiferent de încrengătura din care provine viitoarea victimă.

Pelicula trebuie văzută neapărat în cinema! Merită să arunci şi tu câteva bancnote în vagoanele de bani pe care filmul le-a făcut deja în toată lumea. Ar fi păcat să-l vezi acasă şi să pierzi cea mai importantă componentă: imaginea 3D şi efectele generate pe computer. Căci povestea nu-i mare scofală, doar justifică atrocităţile care urmează să se întâmple.

Pe lângă Indominus, în Jurassic World mai există şi un dinozaur marin care sare ca delfinul când îi fâţâi pe deasupra o halcă de carne. Mai există şi nişte raptori care fierb de nerăbdare să o ia la picior prin insulă, plus un veteran T-Rex, care, probabil, îl mănâncă în fiecare lună pe poştaşul care îi aduce pensia. Şi, fireşte, mai există o groază de ultra-tehnologie care dă chix exact când în parc se află 20.000 de vizitatori. Iată reţeta dezastrului şi a unui miliard şi jumătate de dolari.

Filmul are toate tiparele necesare: o domnişoară fuge de dinozauri tot filmul în pantofi cu toc (adevărata eroină a filmului, zic eu), un bărbat bine făcut ştie tot ceea ce echipe întregi de savanţi nu ştiu, o combinaţie amoroasă între cei doi, un patron de parc de distracţii pe care ideea distrugerii propriei afaceri pare să-l excite, doi copii neascultători pe post de meniu McKids pentru Flămânzilă Rex, răsturnări de situaţie, alianţe imposibile şi o mulţime de victime colaterale. Le-am numărat până pe la 40, după care m-am plictisit. Dacă bestia l-ar fi mâncat şi pe Ţăranosaurus Rex care fuma în sală (o ţigară electronică, ce-i drept), aş fi plecat acasă cu gândul că Indominus a fost personajul pozitiv.

Cu toate acestea, filmul are mai puţin sânge decât Saw şi mai puţini morţi decât Rambo. Nu e nici înspăimântător ca un film de groază, nici greţos ca o emisiune de Capatos. Ba chiar reuşeşte să fie simpatic în multe momente, uneori involuntar. Finalul e cel obligatoriu în filmele cu monştri: o fiară preistorică stă cocoţată pe un acoperiş şi rage una groasă către lume, de genul "Bă, noi am fost primii aici!". Ceea ce pe ardeleni o să-i facă să râdă.