Oradea marchează, astăzi, 100 de ani de la ruperea de Imperiul Austro-Ungar și alipirea la România Mare. 20 aprilie 1919 este ziua în care Armata Română, condusă de generalul Traian Moşoiu, şi-a făcut intrarea în oraşul abandonat de trupele regimului bolşevic al lui Béla Kun, continuând apoi ofensiva spre vest, până la eliberarea capitalei Ungariei.

Au fost momente dramatice, generate de prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, consemnate ca atare de presa vremii, marcată în bună măsură de cenzură. Câteva fragmente de articole reproduse de BIHOREANUL, atât din ziare rom#neşti, cât şi maghiare, scot la lumină trăirile oamenilor de atunci, de la îngrijorarea etnicilor maghari cu privire la ce va aduce viitorul, până la imensa bucurie cu care românii bihoreni aşteptau instalarea noii administraţii româneşti, ca o izbăvire.

Ele vorbesc de la sine, fără a mai trebui comentate...

(ziarul Unirea Poporului, 24 aprilie 1919)

Armata ardeleană în Oradea

Armata a fost primită de cetăţenii oraşului în deplină ordine şi calm. Sosirea trupelor excelent dotate şi disciplinate a pus capăt convulsiilor febrile şi freamătului care a cuprins nervii oraşului. Oamenii au simţit că, după un război păgubos şi o continuă criză politică, a sosit timpul pentru revenirea la normalitate.

Oraşul este, încă, sub stare de asediu şi, deci, toţi avem datoria să urmărim cu demnitate şi calm evenimentele. Zilele disputelor politice s-au terminat, toţi trebuie să-şi reia activităţile, pentru a putea pune pe picioare industria şi comerţul aduse în pragul falimentului, pentru a reconstrui viaţa economică şi culturală.

Generalii Moşoiu şi Holban au promis în discursurile lor un ajutor necondiţionat oraşului jefuit de cărbune, materii prime, alimente. Iar cei peste 100.000 de locuitori au nevoie de toate acestea pentru a-şi putea continua existenţa. Nu trebuie să disperăm, pentru că, dacă producţia va reporni, problemele oraşului se vor ameliora.

Noi dorim proceduri rezonabile, umane şi înţelegătoare pentru Oradea. Apelăm la acea civilizaţie despre care generalii au vorbit în discursurile lor şi pe care am constatat-o în comportamentul trupelor cu care au intrat în oraş...

Primirea generalului

Primarul Rimler Károly a păşit în faţa generalului şi i s-a adresat în limba maghiară:

- Domnule general! Am venit să vă întâmpinăm, pe dvs. şi armata pe care o conduceţi în numele Consiliului Local şi al populaţiei Oradiei. Populaţia acestui oraş a trăit dintotdeauna în pace şi în înţelegere între zidurile acestea. Şi tot în pace şi înţelegere doreşte să trăiască şi în viitor. Tocmai de aceea, trăim cu speranţa că vom avea parte de un tratament binevoitor din partea armatei care ne va ocupa. Oraşul nostru nu va opune rezistenţă, în oraş există doar jandarmi înarmaţi, care asigură ordinea publică. De aceea, vă rugăm, domnule general, să luaţi sub ocrotirea dvs. pe oamenii paşnici ai acestui oraş, care în decursul celor 5 luni grele au reuşit să păstreze ordinea în totalitate.

Generalul nu l-a lăsat pe traducătorul Biró József să traducă în franceză discursul, spunând că, deşi nu vorbeşte încă limba maghiară, o înţelege parţial şi, ca atare, a înţeles în totalitate ceea ce i-a spus edilul. Apoi a continuat în limba română:

- Am venit în numele egalităţii, fraternităţii şi libertăţii. Sper să întâlnim înţelegere peste tot. Aceasta este armata disciplinată a unei ţări civilizate, populaţia nu are de ce să se teamă de nelegiuiri, iar eu voi da dovadă de obiectivitate şi corectitudine în tot ceea ce voi întreprinde. Menţinerea ordinii este o sarcină grea şi de aceea voi avea nevoie de ajutorul populaţiei, colaborarea şi sprijinul conducerii oraşului. Cei care vor încălca ordinea, elementele anarhiste, vor avea parte de pedepse grele.

Sensibilizat de discurs, Rimler Károly, a încercat să-l liniştească pe general.

- Vă rog, domnule general, să aveţi în vedere că, în ultimele 6 luni, oraşul a trecut în permanente schimbări politice dar - şi asta vreau să aduc neapărat în atenţia dvs. - populaţia oraşului a încercat să păstreze ordinea şi calmul, să se acomodeze cu problemele.

- Am fost informat despre toate acestea - a punctat Moşoiu -, ştiu ce atitudine au avut orădenii în toată această perioadă şi mă bucur că nu a păţit nimeni nimic. De acum înainte, toţi cei care au probleme pot să mă caute şi voi încerca să îi ajut. Primesc cu drag pe oricine, cu orice doleanţă.

(ziarul Nagyárad, 24 aprilie 1919)

Popor de viaţă dătător

Ofensiva armatei noastre. Spre vechile hotare.

Moralul trupelor e înălţător. În Oradea mulţimea a primit unităţile române cu flori şi aclamaţiuni. Câţiva morţi şi câţiva răniţi. Cam acesta-i conţinutul comunicatului din ziua de 21 aprilie. Comunicatul din 23 aprilie anunţă deja că armata noastră e înaintea Dobriţinului şi că mâne vor fi înaintea porţilor cosmopolitului oraş de pe malurile Dunării. Mărturisim că nu ne-am aşteptat la o surprindere aşa de plăcută, de Sfintele Sărbători.

Ei au provocat-o aceasta. Haita de lupi flămânzi n-a voit să se retragă de bunăvoie. Porunca Antantei sosise, şi ei n-o băgau în seamă. Din contră, ameninţau, chiar şi în ţinuturile ocupate. „Oláh vérrel vom văpsi ouăle noastre de sărbători” - s-a putut auzi în ţinuturile ocupate un glas, vrednic de admirat pentru îndrăsneală, dar şi de pedepsit pentru obrăznicie. Şi iată că în groapa săpată nouă, cad ei... „Nem, nem, soha”, strigau ei. Şi noi adăugăm: da, niciodată nu veţi mai putea recuceri Canaanul, pierdut pentru vecie.

Azi dorobanţul aleargă pe câmpia ungurească, urmărind nesăţioasele hiene. Ei, cari au dorit să dea odată faţă cu Românii, oftatul nostru şi-al lor, s-ajungem odată singuri la răfuială, s-a-mplinit, ei fug azi cu groază-n oase, fug neavând curajul să moară vitejeşte, fug de cugeţi că-i întrecere pentru premiu, fug simţind favorul sănătos al fugei. Bubuitul tunului românesc răsună azi în Pesta, pe străzile oraşului mişună mulţime înnebunită de groază, ca mâna suliţa aurită a dreptăţii va ajunge la inimă.

Dar noi dorim înaintarea armatei numai până unde e suflare românească. Sau cum am mai accentuat-o: până în marginea cimitirului celui din urmă sat românesc, căci noi nici morţii nu vrem să fie ai lor. Pe noi ocuparea capitalei lor nu ne-ar încânta, cum i-au încântat pe ei căderea Bucureştilor. Noi sufletul românesc vrem să-l apărăm, ocupându-l...

(ziarul Alba-Iulia, 29 aprilie 1919)

S-a încheiat dictatura bolşevică

Ultima şedinţă a Consiliului muncitoresc

Dictatura proletară s-a încheiat în Oradea în ziua de sâmbătă. Pe frontul din Ciucea, trupele regale româneşti erau în plină ofensivă, Armata Roşie s-a retras şi era sigură ocuparea Oradiei. De acest lucru era convins şi Consiliul Muncitoresc din Oradea, care s-a întrunit în ziua de sâmbătă.

Oroszlán Pál, ca ataşat politic, a declarat că dezordinea s-a instalat în Armata Roşie, soldaţii au intrat în panică, convinşi că nu puteau face faţă ofensivei. În aceste condiţii, oraşul trebuie predat şi, ca atare, la rândul său, Consiliul Muncitoresc trebuie să predea conducerea. O astfel de hotărâre a fost luată, iar administraţia oraşului a fost preluată de primarul Rimler Károly.

Este de menţionat că la momentul anunţului făcut de Oroszlán Pál, Armata Roşie era deja ruptă de 12 ore. Legat de această informaţie, au apărut numeroase ştiri îngrozitoare, cum ar fi că bolşevicii au dat foc Tileagdului şi că se apropie de Oradea, unde vor încerca să jefuiască. Desigur, aceste ştiri nu erau conforme cu realitatea. Se luaseră deja măsuri pentru a preveni eventualele jafuri, iar armata română a putut intra în oraş fără piedici ori incidente.

După şedinţa Consiliului Muncitoresc, dr. Katz Béla a predat primarului Rimler Károly conducerea şi, deci, sarcina de a întâmpina armata. De aceea, după această şedinţă, Rimler Károly şi noul Consiliu s-au întrunit pentru a discuta despre amănuntele primirii armatei.

(ziarul Szabadság, 24 aprilie 1919)

Roman Ciorogariu a cerut protecţie şi pentru populaţia maghiară

În ziua în care Armata Română a intrat în Oradea, generalul Moşoiu a fost salutat de preşedintele Consiliului Naţional al Românilor, episcopul Roman Ciorogariu, care în discursul său a spus următoarele: „Împăratul Traian ne-a adus aici, ca armată a civilizaţiei. Şi acest spirit al civilizaţiei ne-a ţinut aici vreme de 2.000 de ani. Armata Română a venit tot în numele civilizaţiei, ca să apere drepturile popoarelor. Ca atare, cerem ca sub această protecţie să cuprindeţi şi populaţia maghiară, care a suferit alături de noi sub anarhia bolşevică. Dorim din toată inima: «Trăiască Regele Ferdinand şi Casa Regală, trăiască Armata Română şi căpeteniile sale şi să înflorească pentru totdeauna România Mare. Amin!»”.

(ziarul Nagyárad, 24 aprilie 1919)

Atacul românilor și al cehilor împotriva Republicii maghiare

Consiliile muncitoreşti de sector din Budapesta au avut sâmbătă după-amiază o întâlnire sub conducerea comisarului popular Bokány în sala de spectacol a teatrului din municipiu. Mai întâi, dr. Zsigmond Kunfi, Comisar al Poporului, a ţinut un discurs deosebit, prin care le-a cerut muncitorilor să îşi consolideze organizarea şi i-a anunţat că românii au lansat un atac.

Béla Kun, comisarul pentru afaceri externe, a prezentat situaţia exactă, spunând următoarele:

„Ofensiva română a reuşit. După semnale, a căzut şi Satu Mare. Trupele româneşti sunt lângă Oradea. Ale noastre, o mică parte, au rămas pe poziţie, au luptat până la ultima picătură de sânge, au căzut la datorie. Cei mai mulţi, însă, s-au comportat ca nişte laşi, şi-au abandonat mişeleşte camarazii, şi-au părăsit locurile, au fugit, trupele s-au dezintegrat. Stuația este rea şi spre Békéscsaba. O parte a trupelor s-a destrămat, iar cealaltă parte încă mai rezistă. Românii sunt mai mulţi, cu arme şi echipament mult mai bune. Iniţial, am crezut că Antanta va vrea să ajungă doar la liniile de demarcaţie indicate de generalul Smuts, dar din situaţia existentă putem deduce că a pornit o ofensivă cu toate forţele împotriva noastră”.

(Délmagyarország, 23 aprilie 1919)