O tânără psihologă din Oradea, infectată cu Covid-19, povesteşte pe Facebook, cu detalii impresionante, modalitatea foarte uşoară în care a contactat virusul, ezitările avute înainte de a se testa, dar şi experienţa traumatizantă a ridicării de acasă cu ambulanţa, în toiul nopţii, contactele cu personalul medical şi condiţiile deloc strălucite la bătrânul Spital de Pneumoftiziologie.

Anca Tamba este de profesie psiholog, acreditat în analiza aplicată a comportamentului, dar s-a reprofilat după 7 ani de practică cu copii cu autism, prezentând-se azi ca antreprenor în e-commerce, director al magazinului Anasofia.ro. Căsătorită şi cu doi copii, tânăra spune că s-a întâlnit în aer liber, alături de întreaga familie, cu o persoană care avea simptome de răceală şi, deşi au interacţionat de la distanţă, după câteva zile toţi patru au început să acuze simptome.

Dintre toţi, ea a avut cele mai puternice: febră mare, şi de 40 de grade, dureri musculare, frisoane, oboseală, lipsă de aer, iar mai târziu i-au dispărut total simţul gustului şi cel al mirosului. După multe ezitări - despre care spune că sunt comune multor suspecţi - Anca şi-a făcut un test, care a ieşit pozitiv, astfel că a fost internată obligatoriu în sptial, deşi nu ar fi vrut asta, considerând că deja se simte mai bine.

În postările sale, însoţite de imagini, orădeanca descrie suferinţele trăite, referindu-se îndeosebi la cele psihice, care par neglijate de cei care tratează fenomenul Covid, dar şi condiţiile din "spitalul vechi şi neingrijit de parcă ar fi dezafectat": 6 oameni într-un salon, o singură baie pentru tot etajul undeva pe hol, un singur duş care mai tot timpul nu avea apă caldă, baia la comun cu o singură toaletă complet funcţională, nici urmă de hârtie igienică, colac pe toaletă, aer condiţionat sau plase de ţânţari.

În final, Anca Tamba are o serie de concluzii, dintre care cea mai importantă este aceea că "virusul există, înnebunesc dacă vă mai aud că nu există şi că faceţi război purtatului de măşti".

Psihologa atrage însă atenţia şi asupra unui fenomen de ordin psihologic, care poate să extindă efectele pandemiei: "Foarte, foarte mulţi oameni care se ştiu pozitivi sau bănuiesc că sunt se plimbă liberi pe la treburile lor. Faptul că eşti obligat să te internezi dacă eşti pozitiv îi determină pe oameni să nu mai vrea să se testeze. Deci asta face ca riscul de contaminare să fie şi mai mare".

Citiţi mai jos postările integrale ale orădencei infectate cu Covid:

Covid "din interior"

Pentru ca unii din voi aveti o atitudine complet inconstienta fata de aceasta pandemie si pentru ca primesc multe mesaje in privat si nu am energie sa raspund tuturor am decis sa va povestesc putin despre experienta mea legata de covid.

Luni 20 iulie m-am intalnit in aer liber cu o persoana cu simptome "de raceala". Eram cu Beni si copiii. Fiind deja acolo nu am mai putut evita intalnirea, ma gandeam eu ca nu sunt prea frecvente gripele vara plus ca suntem in plina pandemie dar asta a fost. Am sperat ca nu e nimic, fiind afara si la distanta.

Miercuri deja copiii au inceput sa faca febra 2 zile dar a scazut usor cu antitermic. Febra moderata. Nu au mai avut nimic apoi.
Preventiv am inceput sa ne autoizolam toti.

Joi am inceput sa am eu febra, dureri musculare si stare de oboseala. Am facut 2 zile febra foarte mare, la un moment dat aveam febra 40 la o ora dupa ce luasem deja al nu stiu catelea paracetamol. Am avut frisoane puternice si o stare generala foarte proasta. Ma gandeam sa sun la salvare de cateva ori dar ma temeam ca o sa aiba si Beni simptome si ramane bolnav singur cu copiii asa ca am rabdat.

Sambata a inceput sa aiba si Beni cam aceleasi simptome, frisoane si temperatura. A tinut parca mai putin decat la mine.
Tot sambata am inceput sa imi pierd complet simtul mirosului si al gustului. Nu mai simteam absolut nici un gust sau miros.

Uneori simteam ca nu am suficient aer si asta te cam sperie. Am inceput si sa tusesc. Senzatia vine si pleaca. In fine, cand mi-am pierdut mirosul si gustul eram deja sigura ca nu e o simpla raceala. Am sunat intr-o gramada de locuri sa inteleg ce ar trebui sa fac. Serviciile medicale sunt foarte confuze. Luni deja ma simteam mult mai bine dar tot am vrut sa ma testez sa stiu ce am/am avut. Am mers la Pelican sa imi fac testul dar ei nu mai faceau. Cu chiu cu vai m-am programat la spitalul munincipal pentru testare.

A doua zi, marti m-au sunat de la Dsp, eram pozitiva. Legea spune acum, ca daca esti confirmat pozitiv trebuie obligatoriu sa fi internat. Va dati seama ca nu vroiam sa merg pentru ca deja ma simteam mai bine

Pe la 2 noaptea a venit salvarea sa ma duca la spital. Toate persoanele cu care m-am intalnit trebuiau sa fie puse in izolare. Nah....

Spitalul nu e o experienta de dorit. Dar despre asta va spun mai tarziu...

Covid "din interior" II

Experienta de a fi luat de acasa la 2 noaptea cu ambulanta e usor traumatizanta. Cu atat mai mult cu cat ai copii si speri ca ambulanta sa nu ii trezeasca si sa vada cum niste oameni costumati o "rapesc" pe mama. I-am intrebat pe cei de la dsp daca nu exista nici o modalitate sa evit internarea pentru ca deja ma simt bine si simptomele sunt foarte suportabile. Mi-au spus ca nu pentru ca mi-am facut testul. Atunci am regretat enorm ca l-am facut.

Dsp si personalul de la spital m-au intrebat de multe ori de ce am facut testul de parca as fi gresit ca m-am dus singura teleleu sa aflu ce am si sa pot anunta lumea cu care am intrat in contact.

Intrarea in spitalul vechi si neingrijit de parca ar fi dezafectat se face cu precautie, aliniati am intrat dezinfectandu-se totul in fata si spatele noastru.

La spital lucrurile stau cam asa: 6 oameni intr-un salon, o singura baie pentru tot etajul undeva pe hol, un singur dus care mai tot timpul nu avea apa calda, baia la comun cu o singura toaleta complet functionala. Nici urma de hartie igienica sau sapun. Sau colac pe toaleta. Sau aer conditionat in cele 37 de grade din salon. Sau plase de tantari in geamuri. Salonul e si el vai de capul lui, paturile au niste saltele cu urme de pete de sange si ti bine sa ramana cearceaful curat ca altul nu primesti.

Cu medicul, amabil de altfel nu m-am intalnit absolut niciodata, am vorbit doar telefonic. Asistentele sunt frustrate si depasite de situatie. Iti explica clar ca trebuie chemate doar pentru maxime urgente pentru ca nu au voie sa stea mult intr-un salon datorita riscului de contaminare.

Seara trecuta au mai adus 37 de pacienti. Asistentele nu vad si nu aud bine prin costumurile in care probabil fierb. Multe intrebari se lasa fara nici un raspuns. Eu incerc sa adorm langa doamna care sforaie langa mine si ma apuca o anxietate de imi vine sa plang.

Nu am adormit si bine am facut ca ma suna medicul pe la 4 dimineata sa-mi faca anamneza. Imi spune ca daca analizele imi ies bine pot cere sa ma externez mai incolo. Sunt sigura ca asa o sa fac.

La ora 5 intra asistentele sa ne puna branula si sa i-a 2 sticlute de sange pentru analize.

De la un accident mai vechi de masina am ramas cu o fobie de sange si am simtit o stare de lesin cand am vazut sangele la colegele de salon. Asistentele sunt nervoase cand ma vad dar incearca sa ramana cat pot ele de dragute. "Da ce n-ati mai fost internata in spital niciodata??!". Au revenit dupa 30 minute sa ma lase sa ma linistesc.

Introducerea branulei ma chinuie si aia ca nu gasesc vena buna. Imi introduc imediat antibiotic, apoi mai tarziu anticoagulant. Fac toate analizele in ziua urmatoare, CT, EKG, tot felul. Imi ies bune dar tot iau un pumn de medicamente si injectii. Somn deloc. Ma doare stomacul de la medicamente.

Maine ma externez, ma simt bine, nu m-am simtit rau nici cand m-am internat. Am senzatia ca totul a fost degeaba. Poate doar experienta de viata sa fie interesanta. Si faptul ca am avut timp sa ma rog si sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru toate, sa-mi aduc aminte ca suntem atat de fragili fizic si psihic.

Concluzie:

1. virusul exista, innebunesc daca va mai aud ca nu exista si ca faceti razboi purtatului de masti

2. port o stima deosebita personalului medical care face o treaba teribil de grea

3. spitalul nu e un loc in care vrei sa ajungi, nu e hotel, sa ne intelegem

4. daca o sa treci pe aici, o sa faci fata, dar daca poti sa eviti, evita

5. tind sa cred ca un simptom al covidului neglijat e si afectarea psihica. Nu am avut niciodata schimbari de emotii si comportamente atat de radical diferite si obositoare pe care nu mi le puteam explica.

6. Foarte, foarte multi oameni care se stiu pozitivi sau banuiesc ca sunt se plimba liberi pe la treburile lor. O colega de salon, doamna Lingurar mi-a spus ca dupa ce a aflat ca e pozitiva de Covid s-a dus la biserica, la vecina sa povesteasca si apoi seara a chemat salvarea. Am amutit. Alti 6 enoriasi s-au mai internat de atunci. Ea nu intelege de ce s-au imbolnavit si ei.

7. Faptul ca esti obligat sa te internezi daca esti pozitiv ii determina pe oameni sa nu mai vrea sa se testeze. Deci asta face ca riscul de contaminare sa fie si mai mare.

8. Dumnezeu ramane in orice situatie cel care ne umple inima de pace si de sens. De dragoste si speranta. Gandul ca si moartea poate fi o binecuvantare pentru ca in final ne vom intalni cu Dumnezeul-iubirea, inteligenta si perfectiunea desavarsita te umple de pace si in momentele confuze.

9. Nu in ultimul rand a fost un moment prielnic sa imi aduc aminte de valoarea prieteniei, a bisericii , a comunitatii. Cei care cititi asta si nu ati cautat o biserica in care sa sa exersati dragostea cu oameni imperfecti dar perfect iubibili, va recomand din suflet sa o faceti. Cu mana pe inima va spun, ca biserica a fost de-a lungul timpului cea mai mare binecuvantare pentru mine din muuulte puncte de vedere.

In fiecare zi prieteni din biserica si familie ne-ati coplesit cu grija si iubirea voastra. Ba unul ne-a adus pachet la portar, ba unul ne-a facut cumparaturi, altii ne-ati scris si v-ati oferit sa ajutati cum puteti. Ne-am simtit iubiti. Sa fim sanatosi dar mai presus de orice, mantuiti.