Acalmia şi pacea sunt plictisitoare, criza e mişto. Când e criză, sângele începe să clocotească, supărările să dea în fiert, tensiunea să crească, lucrurile să se mişte accelerat, capetele să cadă ca pepenii din căruţă. Iar mulţimea, adunată ca pe vremuri în curtea castelului la execuţii publice, strigă tot mai tare şi vrea tot mai mult sânge. Crizele sunt, deopotrivă, opiumul popoarelor şi supapa de auto-reglare a sistemului.
Criza ne arată ce nu merge bine şi scoate vinovaţi din pământ, din piatră seacă, scutură organigramele de frunze uscate şi fructe putrede peste care se trece, în urale, cu şenilele. Firesc, alte fructe le vor lua locul pe calea putreziciunii, alte frunze se vor ofili identic. Dar criza aprinde noi speranţe, înlocuitoarele celor vechi, alea care au crescut mari şi s-au transformat în dezamăgiri. În lumina noilor schimbări, viitorul se vede altfel - mai bun, mai sigur, mai frumos. Totul ţine până la următoarea criză.
Adeseori, nu aduce anul ce aduce criza. Un şef gras dat la o parte, o instituţie băgată în mocirlă, un metru de autostradă ca un ghimpe în talpă, un ministru remaniat prin tragere la sorţi, un popă cu libidou mustrat în public, o senatoare pusă să-şi lungească fusta, un doctor nedoctor prins cu furăciunea, un incomod oarecare aruncat la tomberonul istoriei pentru a-i salva pe alţii la fel de vinovaţi, dar mai puţin prezenţi pe scenă. "Să plece toate ciurucurile!", strigă gloata. Dar fabrica de ciurucuri funcţionează în trei schimburi, ca să nu rămânem fără.
E fain când e criză, pentru că-i distracţie la televizor şi pe internet. Se spumegă, se urlă, se plânge, se compătimeşte, se scrâşneşte din dinţi, se bălăngănesc săbii, se face dreptate în prime-time, după care se numără victimele în culise şi se scot prin spate cadavrele. Pe uşa din faţă ies doar învingătorii, noii emanaţi ai crizei, cei care o vor duce bine până la criza următoare făcând exact ce făceau şi cei înlocuiţi.
După criză, toată lumea e bine. Căzuţii în dizgraţie se relaxează ascunşi de văzul lumii şi eliberaţi de stres, noii stăpâni ai atenţiei ling microfoanele între două vizite de lucru, presa numără click-urile, iar publicul se reobişnuieşte cu lumina, ca proaspăt ieşit de la cinema, cu rămăşiţe de popcorn între dinţi. "Mami, mami, când o să mai fie criză?". "Du-te şi te culcă, puiule. Mâine dimineaţă, când te vei trezi, o să fie alta. Noi nu rămânem niciodată în criză de crize. Se găsesc la tot pasul".
Ce învăţăm din crize? Teoretic, totul. Practic, nimic. Crizele nu predau lecţii, ele lucrează doar la nivelul instinctelor şi al satisfacţiei viscerale. Când tensiunea revine la normal, viaţa însăşi se linişteşte şi ea, cu riscul de a redeveni banală. Nisipul acoperă tranşeele, monstruozităţile încep să se disipeze în uitare, iar telecomenzile ţăcăne ca dracii în căutarea următoarei crize. Unii însă nu o vor mai prinde, din cauză că au murit de-a binelea, aşa cum se moare în toate filmele turnate în Estul Sălbatic - revoltător, prosteşte şi degeaba.