Pietrele nu mai crapă de frig. Au crăpat deja de câteva săptămâni. La minus 4 grade Celsius pare chiar călduţ, aproape confortabil. Dar perspectiva se schimbă atunci când trebuie să stai 40 de minute la coadă pentru mâncare în frig. Dar ce nu facem noi pentru mâncare?
Suntem în ianuarie 2017, Ceauşescu e mort de 27 de ani. Dar inventatorul cozilor se poate odihni liniştit în Ghencea Militari sau în Cuba, unde o fi. Românii şi-au păstrat reflexul de a sta la coadă pentru hrană. Căci în lumea civilizată, statul la coadă înlocuieşte vânătoarea sau culesul pe care strămoşii le practicau de foame.
Pentru un pui rotisat stau în faţa unei rotiserii din parcarea unui complex comercial de sorginte germană de 40 de minute. 40 de minute la minus 4 grade Celsius! O femeie îmbrăcată în roşu se străduieşte să facă faţă muncii a două persoane, câte ar fi fost normal să fie pe tură. Dar compania e în criză de personal, spune angajata din gheretă. Din cauză că e singură, nu poate pune mai mult de 4 pui la rotisat deodată, căci trebuie să prăjească şi mititei, şi ceafă de porc, şi cartofi. Pe lângă asta mai şi împachetează şi încasează banii. Între timp, coada creşte.
Când o tranşă de pui rumeniţi de-ţi lasă gura apă iese de la cuptor, dispare repede. Doar cei bravi, cu câteva zeci de minute avans de stat în frig, au noroc. Pleacă grăbiţi şi fericiţi cu pungile în mână, iar eu rămân în frig, privind la geamul rotisorului precum fetiţa cu chibriturile din povestea lui Andersen. Femeia în roşu se mişcă într-una, ca un titirez. Ea centrează, ea dă cu capul, cum se spune în popor.
"Nu lipsa de personal e problema, ci managementul", opinez cu voce tare. Doamna ridică din umeri. Nu o interesează. Ea şi-ar dori doar o colegă, ca să îi fie mai uşor cu munca. Colegii mei de coadă zâmbesc amar şi încearcă să-şi păstreze optimismul. Mai glumim, mai râdem ca să ne treacă timpul mai uşor, exact cum făceau părinţii şi bunicii înainte de ‘89.
Criza de angajaţi nu e o tragedie pentru multinaţionale, atât timp cât criza de clienţi e departe. Dar dacă profiturile scad într-o lună, se fac şedinţe necruţătoare şi analize la sânge, campanii de marketing şi publicitate agresivă. Se caută vinovaţi, se iau decizii radicale, se fac concedieri şi angajări. Şefii ies din birourile lor călduţe şi, pentru un timp, clientul redevine cel mai important pentru companie, aşa cum se aude de zeci de ori pe zi din difuzoarele magazinului.
Numai că în parcare nu sunt difuzoare. Afară viaţa e mai dură, iar lupta pentru supravieţuire mai nemiloasă. Şi aşa simt că mă transform din client în prădător, din om care stă la coadă în animal flămând care pândeşte. Mulţumesc, Caufland (cu C de la Ceauşescu)!