În tăvălugul mediatic ce a cuprins ţara de la votul pro-Oprea al unor senatori, vot care l-a lăsat pe prea-sprâncenatul general cu imunitatea virgină, pare să fi scăpat un aspect extrem de important. Problema s-a răsucit pe toate feţele: era sau nu era în misiune oficială, avea sau nu avea dreptul la antemergător pe două roţi, ar fi trebuit sau nu ca poliţistul Gigină să refuze misiunea, s-a făcut bine că s-a circulat cu viteză mare pe ploaie etc.
Probabil că cercetarea lui Oprea pentru omor din culpă poate fi privită şi ca exces de zel. Nu mă îndoiesc nici de faptul că în ecuaţie intră şi nişte poliţe mai vechi ce trebuiau plătite, la fel cum nu e exclusă nici varianta ca omul pensat să fie victimă colaterală într-un război mult mai amplu, iar moartea poliţistului aflat în misiune să-i fie doar al doilea "Colectiv". Dar, indiferent de încadrarea penală a faptei sale - omor din culpă sau "doar" abuz în serviciu - Oprea are un păcat şi mai mare pe caschetă: şi-a abandonat un camarad căzut în timpul unei misiuni.
Generalul Gabriel Oprea a lăsat în urmă un tovarăş rănit (nu avea cum să ştie la momentul producerii accidentului că era mort)! În nicio structură militară şi în nicio situaţie - excepţie fac, probabil, serviciile de spionaj aflate în misiune - aşa ceva nu este permis. Oricine a făcut armata ştie că, în cazul în care un coleg este doborât, prioritatea numărul unu este verificarea stării sale, acordarea primului ajutor şi scoaterea lui din linia întâi. Oprea nu era urmărit de aviaţia sau tancurile inamice, deci ar fi avut tot timpul din lume să se oprească şi să vadă ce s-a întâmplat. Dar nu a făcut-o.
Expresia "automobilul a demarat în trombă", răspândită de canalele de ştiri, m-a durut mai tare decât orice din această tragedie. Căci generalul făcut împotriva naturii a pus la pământ poate cel mai important dintre principiile de bază ale armatei: onoarea. Prin acţiunea sa mişelească, Oprea a arătat în ce stare a ajuns principala structură militară a ţării şi cât de mult rău i-au făcut promovările pe speze politice şi nu de competenţă.
Să ne ferească sfinţii de situaţii în care să avem nevoie de onoarea unor tipi ca Oprea! Căci nimic nu poate fi mai dureros decât să ştii că ai murit degeaba, că puteai fi salvat dacă generalul din spatele tău nu se grăbea la cosmetică. Responsabilitatea juridică în acest caz e un mizilic pe lângă responsabilitatea sa morală. Pedeapsa ideală pentru Oprea nu ar fi închisoarea sau exilul, ci să nu mai primească niciodată un salut militar din partea nimănui, inferior, superior sau egal în grad. Pentru că nu îl merită.