Un copil care obține nota 3 la Evaluarea Națională nu este condamnat la eșec, spune Gabriela Olimpia Sabău, profesoară la Liceul Tehnologic „Horea” din Marghita, care a văzut elevi porniți cu rezultate foarte slabe ajungând să promoveze bacalaureatul și chiar să urmeze o facultate.
Într-un articol transmis BIHOREANULUI, dascălul distins anul trecut cu un premiu național face o pledoarie pentru munca nevăzută din liceele tehnologice și copiii cărora școala le poate schimba destinul, chiar dacă sistemul educațional care nu le oferă întotdeauna sprijinul de care au nevoie.
Citiți articolul integral, mai jos:
Cât viitor îi mai lăsăm unui copil după ce a luat 2 sau 3 la Evaluarea Națională?
Întreb pentru că îi cunosc pe acești copii. Lucrez cu ei. Le văd neîncrederea, încercările, bucuria când le iese ceva. Și am văzut cum elevi care au ajuns la un liceu tehnologic cu asemenea note au promovat, câțiva ani mai târziu, bacalaureatul și au ales să meargă la facultate.
Mă gândesc cât de ușor am fi putut să ne oprim la nota cu care au venit. Predau într-un liceu tehnologic și știu câtă muncă încape între aceste două momente. Sunt goluri de recuperat, explicații reluate, zile în care pare că ai făcut un pas înainte și altele în care o iei de la capăt. Și sunt elevi care trebuie să găsească puterea să încerce din nou, după ce s-au obișnuit să creadă că școala nu este pentru ei. O notă mică trebuie luată în serios. Ne arată că avem de lucru. Dar mi se pare nedrept să o folosim ca pe o limită până la care îi permitem unui copil să spere.
Clasele noastre sunt eterogene. În aceeași bancă pot sta copii care pornesc de la niveluri foarte diferite, cu ritmuri de învățare și nevoi diferite. Unul înțelege repede și are nevoie de o provocare în plus. Altul încă se luptă cu noțiunile de bază. Un al treilea știe mai mult decât îndrăznește să arate, de teamă să nu greșească. Învățarea diferențiată se face aici, în fiecare zi. Împărțim o sarcină în pași mai mici acolo unde este nevoie, explicăm printr-un exemplu practic, lăsăm timp pentru încă o încercare. Celui care poate merge mai departe îi dăm de lucru pe măsura lui. Lucrăm și în grupe, schimbăm felul în care cerem rezolvarea și urmărim ce a înțeles fiecare. Sprijinul se schimbă odată cu progresul copilului. Este mult de lucru într-o astfel de clasă. Știm asta și ne organizăm în jurul acestei realități. Vrem ca fiecare elev să aibă ceva de învățat și o reușită pentru care a muncit el. Să poată spune, cu mirarea aceea frumoasă: „Am reușit. Am făcut. Și nu a fost greu”. De la o asemenea experiență poate începe curajul de a încerca și o sarcină mai dificilă.
În clasa a X-a, o experiență Erasmus+ poate schimba radical felul în care un elev își vede viitorul. La vârsta la care încă încearcă să înțeleagă ce poate și unde îi este locul, ajunge să învețe meserie într-o altă țară. Lucrează într-un mediu nou, își asumă sarcini, încearcă să se facă înțeles. Descoperă că lucrurile învățate la școală îi folosesc și că poate face față unor situații care, înainte de plecare, îl speriau. Pentru un copil care a adunat multe îndoieli despre el însuși, experiența aceasta poate conta enorm. Erasmus+ poate fi momentul în care începe să se întrebe dacă ar putea continua școala, dacă ar putea lua bacalaureatul, dacă facultatea ar putea fi și pentru el. Posibilități pe care până atunci nici nu îndrăznea să le ia în calcul devin suficient de apropiate încât să merite efortul. Desigur, întoarcerea din mobilitate nu șterge dificultățile. Lecțiile tot trebuie învățate, golurile recuperate, examenele pregătite. Aici contează oamenii care rămân lângă el. Profesorii și mentorii care îl ajută să transforme încrederea câștigată în muncă de zi cu zi. Care îi cer să se țină de treabă și sunt acolo când se împiedică. Am văzut elevi care au pornit cu foarte puțină încredere și au ajuns să își construiască un parcurs universitar. În spatele reușitei lor sunt propriul efort și oameni care au avut răbdare să îl susțină. Tocmai de aceea mă doare cât de repede este judecat un copil după liceul în care învață.
Într-un liceu tehnologic, educația trece uneori și prin lucruri despre care vorbim prea puțin. Prin bucata de ciocolată pe care o împarți cu un copil despre care te întrebi dacă are pâine acasă. O împarți firesc, cu grijă pentru demnitatea lui. Știi că gestul acela nu îi rezolvă lipsurile. Dar în momentul acela sunteți doi oameni care împart ceva, iar el simte că îl vezi. E greu să vorbești despre motivație fără să te întrebi ce duce copilul cu el până în bancă. Uneori, înainte să mai explici o dată lecția, ai nevoie să înțelegi de ce astăzi nu te poate asculta. Apoi vin zilele în care mergi cu elevii la competiții naționale pe meserii. Îi vezi lucrând, concentrându-se, încercând să arate ce știu. Și le vezi bucuria din privire când își dau seama că se descurcă. Sensul acela atât de simplu și atât de greu de câștigat pentru unii dintre ei: „Sunt bun”. Pentru mine, bucuria aceasta contează enorm. Să vezi un adolescent descoperind că are pricepere, că munca lui are valoare și că poate sta cu încredere alături de ceilalți îți dă putere să continui.
Iar un drum reușit poate însemna facultate, după cum poate însemna o meserie bine învățată, un loc de muncă și o viață pe care tânărul ajunge să și-o construiască singur. Învățământul tehnologic trebuie să îi ofere șansa de a alege și pregătirea de care are nevoie ca să meargă mai departe.
Avem și noi rezultate mai slabe. Avem absenteism și situații pe care încă nu am reușit să le rezolvăm. Există inclusiv cazuri în care familia refuză accesul copilului la educație. Sunt realități grele, pe care trebuie să le recunoaștem dacă vrem să putem interveni. În asemenea situații, facem front comun cu autoritățile locale din comunitățile rurale de unde provin elevii noștri. Căutăm împreună soluții pentru ca ei să revină la școală și să rămână în educație. Uneori înaintăm greu. Continuăm să încercăm. Ne supărăm și noi pe sistem, pe lipsuri, pe cât de greu se mișcă lucrurile. Dar când te uiți în ochii copilului și înțelegi câtă nevoie are de tine chiar astăzi, știi că nu poți lăsa totul în așteptare. Punem umăr lângă umăr și căutăm ce putem face. Nu așteptăm să vină ministerul să ne rezolve fiecare problemă. De multe ori, tocmai munca aceasta împreună și relația cu elevii ne dau puterea să continuăm. Implicarea noastră nu scutește însă sistemul de responsabilitate. Învățământul tehnologic are nevoie de resurse, de sprijin consecvent și de decizii care să țină cont de elevii reali din școli. Profesorii au și ei nevoie să fie susținuți. Efortul lor trebuie sprijinit, pentru ca ceea ce reușesc să construiască să poată continua. Prea des am sentimentul că realitatea învățământului tehnologic rămâne într-un sertar la minister, în timp ce în sălile de clasă se lucrează cu tot sufletul. Mi-aș dori ca oamenii care iau decizii să stea mai mult lângă acești copii și lângă profesorii lor. Să vadă de unde pornesc, cât au de recuperat și câtă muncă este în spatele unui bacalaureat promovat.
Ca Ambasador Erasmus și profesor MERITO 2025, simt că am și responsabilitatea de a vorbi despre această parte a școlii. Despre ce pot face oportunitățile oferite la timp, despre colegii care găsesc soluții și despre elevii ale căror reușite merită văzute. Experiența de la clasă mă face să cred că valoarea unei școli se vede și în distanța pe care un copil reușește să o parcurgă cu ajutorul ei.
Și, pentru că suntem sensibili la cifre, să vorbim și despre ele. La Liceul Tehnologic „Horea” Marghita, abandonul școlar a scăzut de la 20%, în urmă cu zece ani, la aproximativ 2%. În ultimii ani, promovabilitatea la bacalaureat a ajuns până la 70% în rândul promoțiilor curente. Au fost și ani grei, cu rezultate mai slabe. Aceste procente nu înseamnă că am rezolvat totul sau că progresul a fost constant. Înseamnă însă că, în timp, munca noastră a adus schimbări. An de an, am încercat să înțelegem mai bine copilul, să adaptăm felul în care predăm și să căutăm alte abordări când cele folosite nu funcționau. Am învățat și noi din ceea ce nu ne-a ieșit. În spatele scăderii abandonului sunt copii care au rămas la școală. În spatele rezultatelor la bacalaureat sunt tineri care au acum mai multe posibilități de a-și alege viitorul. Pe ei îi văd când mă uit la aceste cifre.
Eu de aceea merg mai departe. Pentru bucuria lui „sunt bun”. Pentru elevul care îndrăznește să încerce și ajunge să spună „am reușit”. Pentru ziua în care bacalaureatul este promovat și facultatea devine o alegere posibilă.
Copilul care a luat 3 la 14 ani nu poate aștepta următoarea reformă ca să primească o șansă. El crește acum. Și tot acum are nevoie de noi.
Gabriela Olimpia Sabău, profesor la Liceul Tehnologic „Horea” Marghita
Ambasador Erasmus și profesor MERITO 2025