Sâmbătă, 28 septembrie, ora 17:00, la Librăria Humanitas Oradea (Republicii, nr. 11), Denisa Ștefan va intra în dialog cu Mircea Pricăjan, pornind de la romanul La fel ca mine, publicat în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom. „Scrisul a eliberat endorfine, iar asta m-a ajutat să supraviețuiesc”, afirmă autoarea într-un interviu acordat pentru BIHOREANUL.
Denisa Ștefan s-a născut la Oradea, pe 12 aprilie 1999, și până la 18 ani a locuit la Beiuș. A absolvit Facultatea de Litere la Timișoara. A publicat două volume de poezie: și plath dansa prin bucătărie (Editura Casa de Pariuri Literare, 2021) și Unicorn la păscut (Editura Alchimică, 2024). De curînd a debutat în proză su romanul La fel ca mine, apărut la Editura Polirom în colecția Ego. Proză. Sîmbătă, 28 septembrie, romanul va fi lansat în prezența autoarei la Librăria Humanitas Oradea, începînd cu ora 17.
Discuția va fi urmată de o sesiune de autografe.
Evenimentul este organizat în parteneriat cu Revista de cultură Familia.
Despre carte:
„Stabilitatea este o iluzie care se clatină la primul eșec”, pare să spună o voce încă de la începutul cărții. Însă din perspectiva cui e eșecul: a mea sau a societății? Roman al deformării și al căutării identității, al explorării sinelui și al descoperirii lumii cu și prin ceilalți, La fel ca mine înfățișează povestea Tinei, o tînără care, după ce rămâne fără locul de muncă și fără relația cu Vlad, pornește în drumul a ceea ce pare să fie (re)devenirea sa, reluînd legături din trecut și înnodînd altele noi. Construit cu o perspectivă narativă ingenioasă ce presupune viraje bruște și amplasat într-un context social complex, romanul induce ideea asumării și acceptării identității întîi față de sine și apoi față de o societate plină de prejudecăți ostile.
În interviul de mai jos, realizat de redactorul șef al revistei Familia, Mircea Pricăjan, autoarea povestește atât despre noua carte, cât și despre rolul jucat de comunitate în scrierile ei.
- Mircea Pricăjan: Denisa, tu ai debutat cu un volum de poezie, „și plath dansa prin bucătărie” (CDPL), în 2021. Ai și continuat cu poezie, chiar anul acesta, cu volumul „Unicorn la păscut” (Editura Alchimică). În același timp, aproape deodată, ai venit, neașteptat și surprinzător, cel puțin pentru mine, cu un roman, la Editura Polirom. Nu un volum de proză scurtă, ci direct roman. Scrii proză de la început în paralel cu poezia sau e o ramificație ulterioară a acesteia?
- Denisa Ștefan: Cu proză am început, proză în română și în engleză. Erau povești dark, horror chiar, care încercau să expulzeze ce simțeam. Am crescut cu depresie și anxietate și nu știam pe atunci ce sunt, nici de unde le-am luat, nici cine mi le-a dat. Scrisul a eliberat endorfine, iar asta m-a ajutat să supraviețuiesc. Poezie am început să scriu în clasa a IX-a, la îndemnul profei de română. Aflase de ceva concurs de poezie și mi-a sugerat să trimit un text. I-am zis că eu nu scriu poezie; oricine poate scrie poezie. Am scris rapid un text ca să-i dovedesc cât de ușor se poate scrie poezie. Și aia a fost.
- M.P.: Ești născută în Oradea, ai locuit la Beiuș pînă la majorat. Ai fost o adolescentă care a scris în singurătate sau te-ai integrat într-un grup de colegi/colege cu pasiuni comune? Altfel spus, ce rol a jucat comunitatea (orădeană, beiușeană) în primii ani de încercări literare?
- D.Ș.: Lipsa unui spațiu sigur (safe) m-a făcut să mă cuibăresc în literatură. Am început să citesc pentru că profesorii și copiii își băteau joc de mine, detestau integritatea și orice fărâmă de inteligență. „Acasă” însemna abandon și neglijență. Aveam „prieteni” doar cât timp le rezolvam temele sau îi ajutam să câștige la jocuri și sport. Comunitatea a avut rolul de bullying, de oprimare. Profesorii de limbi au fost cei mai răi, cei mai mârșavi, încă am coșmaruri. Abia în liceu am avut o profesoară de română căreia îi păsa de copii, care m-a ajutat și m-a ascultat și m-a îndrumat. Ea a fost comunitatea mea. Ea mi-a arătat care este, de fapt, definiția unei comunități. Nimeni altcineva.
- M.P.: Ai făcut Literele la Timișoara. Așa că extind întrebarea anterioară: cum te-a ajutat Timișoara culturală, să zic așa, în anii studenției, cei care bănuiesc că au fost cei mai intenși în parcursul tău literar de pînă acum, căci atunci se cam instalează nesiguranța?
- D.Ș.: La Timișoara am dat de viața adevărată, infinită. Am avut gașcă, profesori adevărați, timpul necesar și spațiul necesar pentru a mă descoperi și a învăța. Ana Pușcașu conducea pe atunci cenaclul facultății. De la Ana am învățat poezie, iar cenaclul mi-a oferit oportunitatea de a găsi oameni la fel de pasionați ca mine. Dacă aș putea, m-aș muta în Timișoara. Acolo am trăit cei mai frumoși ani din viața mea. Acolo am învățat să triez literatura, să văd diferențele (enorme, de altfel) între ce e bun, adevărat, talent palpabil și ce se citește în tramvai sau la cafeluță, ce apare pe Instagram și Facebook.
- M.P.: Știu că ai avut parte în ultima vreme de (cel puțin) o experiență neplăcută în relația cu editorii. Nu te întreb de acelea. Vreau să-mi spui însă cum a fost relația cu Editura Polirom. De ce ai ales să le trimiți manuscrisul lor și nu altora?
- D.Ș.: Am ales Polirom pentru că este o editură mare. O editură mare tinde să lase falsitatea, joculețele, piruetele și lingușeala la o parte pentru că are bani de făcut. Prefer onestitatea în toate contextele, mai ales în business. Simplu.
- M.P.: Romanul cu care debutezi, „La fel ca mine”, face dovada unei foarte bune stăpîniri a textului desfășurat în proză pe spații mari. Personajele au vocea lor clară de la un capăt la altul, nu apar disonanțe, contradicții de atitudine, totul e foarte coerent. Acesta e și primul roman pe care l-ai scris sau mai sînt altele, rămase la sertar?
- D.Ș.: E al treilea roman pe care l-am scris. Primul l-am scris în liceu și era o distopie. Personajul principal era o fetiță care într-o zi s-a trezit pur și simplu cu lumea dărâmată în jurul ei. Distopie poate scrie oricine, nici nu trebuie să bagi ficțiune. Nu există nimic mai distopic decât realitatea în care trăim. Al doilea roman l-am scris după ce am terminat anii de licență și era vorba tocmai despre acei trei ani de nebunii, iubiri, prietenii și pierderi și câștiguri. Am vrut atunci să-l public; s-au uitat niște oameni peste el și au zis că e fain, dar până la urmă am decis să îl las în pace. A treia oară e cu noroc! Când am terminat de editat La fel ca mine l-am trimis editurii și asta a fost; fără peer review.
- M.P.: Cu ce prozatori rezonezi mai bine? În ce descendență te vezi sau ți-ar plăcea să fii văzută? Români și străini, deopotrivă.
- D.Ș.: Nu îmi plac etichetele, mi s-a arătat de nenumărate ori că nu aparțin niciunei categorii de niciun fel și nici nu vreau. De rezonat am făcut-o cu diferiți scriitori în diferite momente. Primul autor care m-a dat complet peste cap a fost Bukowski. Absolut genial drept scriitor, absolut caustic despre persoană. Dar la fel de mult impact au avut Virginia Woolf, John Fowles, Bacovia, Jeanette Winterson, Jean Rhys, Atwood, Mary Oliver. Dar, mai mult decât nume, pentru mine e vorba de text în sine. O nuvelă de-ale lui Machado a avut impact mai mare asupra scrisului meu decât toate poemele lui Eminescu sau Bacovia. E vorba despre a te regăsi într-o propoziție, o frază, un paragraf, nu despre autor și toate lucrările autorului.
- M.P.: Esențializat, romanul tău descrie procesul căutării identității, iar parcursul se dovedește tricky, pentru că-n cazul ăsta mersul înainte presupune o întoarcere. Tina, protagonista ta, descoperă că prezentul a purtat-o în direcția greșită și se vede nevoită să dea înapoi, cu toate riscurile de rigoare, nu în ultimul rînd sociale. Cît de clar ți-a fost de la bun început că așa vei desfășura povestea?
- D.Ș.: Despre asta am vrut să scriu, despre asta am scris. Pentru a putea înțelege unde ești și cum arată viitorul tău trebuie întâi de toate să te întorci în trecut, să îi înțelegi parcursul, ce puteai să schimbi, ce n-ai fi putut schimba niciodată, cum, ce și de ce. E o rușine detestabilă că la școală nu ți se oferă acest sfat atât de valoros. Comunitățile din care faci parte ar trebui să fie primele care să îți ofere sprijin și ajutor, dar la noi nu a fost niciodată așa. A trebuit să descopăr singură asta, la fel ca multe altele. I built a ship just to wreck it, asta am făcut. Și m-am distrat de minune făcând-o. Fiecare viață, absolut fiecare, este la fel. Are suișuri, coborâșuri, are kilometri făcuți în stânga și-n dreapta, de-a roata, înapoi și iar înainte. O altă greșeală imensă a societății este credința că lucrurile se întâmplă liniar. Total greșit.
- M.P.: Remarcam înainte coerența personajelor în „La fel ca mine”. În același timp, trama în sine - deși convolută, răsucită, cu du-te-vino, așa cum cere un roman, de altfel - are propria coerență. Asta vine fără-ndoială și din limpezimea textului, din felul îngrijit în care l-ai desfășurat; unul, aș spune fără intenția de a supăra pe cineva, mai puțin specific cuiva care scrie poezie. Cît ai lucrat pe el ca să atingi gradul ăsta de… „narativitate cristalină”?
- D.Ș.: Haha, narativitate cristalină. Nu știu exact câte luni a durat. Am început să scriu în vară și am terminat de editat probabil pe final de toamnă, dar am reluat textul de nenumărate ori, lucru pe care uram să-l fac înainte. Trebuie să vad în capul meu ca mai apoi să pot trece pe hârtie, iar ideile vin care cum. Povestea s-a dus de multe ori unde a vrut ea, doar mă trezeam cu propoziția sau fraza scrisă și planurile făcute dispăreau. E un sentiment extraordinar, să scrii și mâinile să ți-o ia pe dinainte, să vrei să pregătești o scenă, iar alta să-și facă singură loc, de parcă ți-ar zice „Ai vrut să scrii? Scrii, dar scrii ce vreau eu, nu ce vrei tu!”.
- M.P.: Dacă nu mă înșel, evenimentul de sîmbătă, 28 septembrie, de la Librăria Humanitas Oradea, ora 17, este prima lansare a noii tale cărți? Ai emoții? De ce întrebări ale publicului te temi cel mai tare? Pe care le aștepți?
- D.Ș.: E prima mea lansare punct. La volumele de poezie n-am avut lansări. Nu am emoții, am avut mult timp să mă gândesc la această situație, la prima mea lansare. Înainte abia așteptam, dar cred că am așteptat atât de mult încât acum nu mai vreau să fac nicio lansare. Nu mă mai interesează posibilitatea de a-mi apăra textele, până la urmă fiecare se citește pe sine. În schimb mi-ar plăcea dacă lansarea de la Oradea ar aduce mai multă înțelegere față de oameni, de sănătatea mintală, față de sexualitate și gen. Bihorul este codaș când vine vorba de agreare, înțelegere, ce să mai zic de empatie. Acest roman este un exemplu că poți să te schimbi indiferent de cine ești sau ce ai făcut. Introspecția este unealta de care toți avem nevoie, dar pe care majoritatea lumii o ignoră de frică, frică de ce există înăuntru. Nu zic că e ușor, dar nu e imposibil. Dacă vrem o lume mai bună trebuie să o forjăm, nu să ne rugăm să cadă din cer.
- M.P.: Mulțumesc mult, Denisa! Continuăm discuția sîmbătă și-i invităm pe cît mai mulți dintre cititorii BIHOREANULUI să ne fie alături.