La pupitru își ține emoțiile în frâu. În public, muzica îi aduce uneori lacrimi în ochi. Iar când vorbește despre felul în care l-au primit orădenii, croatul Andrej Vesel, dirijorul permanent al Filarmonicii, are încă un motiv de emoție. Format la Viena, e căutat de orchestre din Austria, Germania ori Polonia și dirijează operă în țara natală, la Teatrul Național Croat din Zagreb. Îl așteaptă concerte în Spania și la Atena, dar își dorește să revină mereu la Oradea, unde s-a îndrăgostit de orchestră și de oraș.
În ultima lună, a trecut de la monumentalul „Te Deum” la sălile pline de copii pentru „Harry Potter și magia orchestrei” și la întâlniri cu adolescenții în școli. Zâmbitor, strecurând câte o glumă printre poveștile despre muzică, se apropie de spectatorii tot mai numeroși, pe care îi întâmpină cu „drag public orădean”, în româna pe care o învață.
La capătul acestei luni petrecute printre orădeni, a acceptat bucuros să povestească BIHOREANULUI despre muzică și despre legătura cu un oraș căruia îi dă tot ce poate, dar de la care simte că primește de zece ori mai mult.
„Ne-am îndrăgostit puțin unii de alții”
– La finalul concertului „Destin și libertate” ați vorbit cu emoție despre luna petrecută alături de orădeni. Ați trecut de la „Te Deum” la Harry Potter, de la concerte în Bazilică la întâlniri în școli. Dacă ați păstra din toate acestea o singură scenă, care ar fi?
– Un singur moment? Dumnezeule, e aproape imposibil! Dar cred că momentul din „Te Deum”, de dinaintea intrării corului de copii. Deschid ochii larg și așteaptă semnul meu. Tensiunea aceea, așteptarea, chipurile lor, zâmbetele: „Acum noi! Acum noi!”. Este ceva unic. Mi se face pielea de găină și acum.
– Concertul de deschidere a stagiunii a reunit peste 200 de artiști în Bazilică. Care a fost cea mai mare provocare în pregătirea lui, despre care publicul nu a știut?
– A fost un proiect foarte mare, iar ideea exista deja de doi ani. Dirijasem „Simfonia fantastică” și cântece de Berlioz, dar niciodată nu mă apropiasem de personalitatea lui atât de mult ca în vara aceasta. I-am citit memoriile și cărți despre el, apoi am mers la Paris, pe urmele vieții lui. Am mers și la biserica Saint-Eustache, unde a avut loc premiera lucrării. De obicei, înaintea concertului vorbesc orchestrei despre compozitor și despre piesă. De data aceasta le-am spus foarte puțin. Dar au simțit. Eram foarte bine pregătiți și emoționați. Să dirijez atât de mulți artiști a fost o provocare, dar una frumoasă.
sursa foto: Life in Frames
– Ați venit prima dată la Oradea în 2023, iar câteva luni mai târziu ați devenit dirijorul permanent al Filarmonicii. Ce ați găsit aici încât să vreți să rămâneți sau, mai bine spus, să continuați să reveniți?
– Chimia este foarte importantă. Am venit pentru două concerte cu programe complet diferite și foarte dificile, într-o singură săptămână, dar au ieșit foarte bine. Cred că, după acea săptămână, ne-am dat seama că putem realiza lucruri mari împreună. Aș spune că ne-am îndrăgostit puțin unii de alții. Apoi, un dirijor a anulat participarea la concertele de Anul Nou, iar eu eram liber. Am fost în locul potrivit la momentul potrivit. M-am bucurat să dirijez un program vienez, fiindcă studiasem acest repertoriu la Viena, cu profesorul meu, Johannes Wildner. Și acele concerte au mers foarte bine, iar Carmen (n.r. - managerul Filarmonicii, Carmen Rus) mi-a oferit contractul. Nu fusese ceva planificat. A fost o întrebare: „Ți-ar plăcea să fii aici mai mult?”. Am spus da.
– S-a schimbat relația cu orchestra de la prima repetiție împreună? Ce puteți face acum împreună și nu puteați la început?
– E un proces continuu, cu suișuri și coborâșuri. După semnarea contractului, nu mai eram doar un invitat cu care să „flirteze”, ci cineva cu care să lucreze. Primul an nu a fost întotdeauna ușor. A trebuit să ne cunoaștem și, cu siguranță, am făcut și greșeli pe parcurs. Dar am învățat multe împreună. Nu consider că rolul meu este doar să-i învăț pe muzicienii orchestrei. Este un proces în care învățăm unii de la alții. Ei știu cât de mult îmi pasă, iar eu simt aceeași implicare din partea lor. Am făcut progrese mari și mă entuziasmează ceea ce mai putem realiza împreună.
„Fiecare are nevoie, din când în când, de o scânteie”
– Vorbiți cu publicul înaintea lucrărilor, povestiți detalii despre muzică, uneori glumiți. Înainte de „Primavera” lui Respighi, ați invitat spectatorii să descopere sunetele naturii. Ce vă îndeamnă să aveți acest dialog?
– Vreau ca oamenii să aibă o experiență frumoasă, o imagine mai limpede despre ce se întâmplă. E mai ușor să asculți astfel. Dirijez frecvent într-un orășel din Germania, Bad Reichenhall, unde este obligatoriu să vorbesc înaintea fiecărei piese, chiar dacă sunt 20 în program. Publicului îi place să facă parte din concert, fără să simtă o separare între spectatori și orchestră. Suntem cu toții împreună, într-un templu. Apropiem muzica de oameni și prin cuvinte.
– Publicul Filarmonicii a crescut vizibil în ultimii ani, iar dvs. tocmai ați spus pe scenă că vă bucură fețele noi din sală. Orchestra a ieșit și în aer liber, iar dvs. apăreți în clipurile de promovare pe rețelele sociale. Cât de important este ca Filarmonica să „meargă” spre public?
– Este extrem de important. Toată lumea încearcă astăzi să ajungă la public prin rețelele sociale. Cred că Filarmonica face o treabă foarte bună, iar conducerea se străduiește să ajungă la cât mai mulți oameni. Pentru mine, apropierea de public a fost o misiune de la început. Când am venit prima dată aici, am văzut un potențial enorm. Oradea este un oraș cu aproximativ 180.000 de locuitori și credeam că sala noastră de concerte ar trebui să fie plină mult mai des. Mă surprindea și că vedeam puțini studenți, deși aici se studiază muzica. Ca să-i încurajez să vină, am hotărât să merg în școli, să întâlnesc oamenii personal, să-i ascult, nu doar să fiu ascultat. Cred că lucrurile merg tot mai bine. Fiecare are nevoie, din când în când, de o scânteie, de puțină încurajare.
– În programele dvs. încap și muzica lui John Williams, și lucrări ample precum „Te Deum”, și creații contemporane, cum este „MociRizza”. Cum le alegeți și cum găsiți echilibrul între ceea ce publicul își dorește deja și ceea ce ați vrea să descopere?
– Trebuie să existe un echilibru. Petrec multe ore cu fiecare program: cum să distribui muzicienii, care ar fi cea mai bună sonoritate. Să existe o poveste, un fir. Sigur, țin cont de aniversările compozitorilor, de perioada anului, de festivaluri. Încerc, de asemenea, să împac dezvoltarea tehnică și muzicală a orchestrei cu deschiderea către public. Recent, am deschis un concert cu „Simfonii pentru instrumente de suflat” de Stravinski, o lucrare care pune la încercare atât muzicienii, cât și publicul, folosind exclusiv instrumente de suflat. A urmat Respighi, cu fascinante culori sonore, aduse de orchestra în formulă completă, iar Ceaikovski a dus seara la apogeul emoțional, doar cu instrumentele de coarde. Nu sunt aici să mulțumesc publicul spunând: „Vrea să audă puțin pop, voi face puțin pop”. Vreau să construiesc un program de înaltă calitate, rafinat intelectual și muzical, care să-i atragă pe oameni și să-i facă să revină.
– În „Harry Potter și magia orchestrei”, copiii descoperă instrumentele prin povești și muzică. Este important să întâlnească o orchestră de timpuriu și întreaga experiență să-i încânte?
– Sunt încântați! Aplaudă de cum intră orchestra. Sunt interesați și este treaba noastră să nu le pierdem atenția. Dacă se plictisesc, nu este fiindcă sunt copii, ci fiindcă noi nu ne-am făcut bine treaba. Mă bucur că doamna Carmen Rus a susținut acest proiect. E muzică frumoasă, le place, dar și învață. Ei sunt viitorul nostru public. Și insist ca orchestra să cânte la același nivel la un concert educativ ca la concertul principal.
– Înainte de „Păunul” lui Kodály ați citit versuri de Ady Endre în română și în maghiară, iar mesajele video le începeți cu „drag public orădean”. Luați și lecții de română. De ce?
– În primul rând, din respect. Am fost primit aici cu o căldură extraordinară, iar învățarea limbii române este un mod de a-mi arăta recunoștința. Există și curiozitatea mea pentru limbi străine. Cât timp sunt aici, voi continua. Încep să înțeleg limba română și pot spune câteva propoziții.
– Ați acceptat invitațiile de a vă întâlni cu tinerii coriști ai Liceului Greco-Catolic și cu tinerii muzicieni de la Liceul de Arte. Ce v-a determinat să faceți asta într-o lună atât de aglomerată?
– Pentru mine, aceste întâlniri sunt la fel de importante ca munca mea de dirijor pe scenă. Copiii încă trăiau emoția concertului (n.r. - „Te Deum”, cu coruri de copii). Era momentul să folosim scânteia, să-i inspirăm să cânte, să fie curioși, să vină la concerte. O spun sincer: ei îmi dau mult mai mult decât le dau eu. Când intru și mă privesc cu ochii aceia curioși, așteptând să audă ce spun, este o onoare și o responsabilitate uriașă. Un cuvânt nepotrivit poate face mai mult rău decât în alte împrejurări. Și invers: ceva inteligent, care îi inspiră, poate însemna mult mai mult pentru ei. La Filarmonică îi invit în culise, să-mi spună ce cred despre concert, care a fost piesa lor preferată.
sursa foto: Facebook / Nicoleta Țâmpu
Muzica, de ambele părți ale scenei
– Forța emoțională a unei lucrări vă mai poate lua prin surprindere chiar și după ce ați studiat-o în fiecare detaliu? Vă amintiți un moment dintr-un concert în care v-a emoționat astfel?
– Când studiez acasă sau cânt la pian, emoțiile mă pot copleși. Dar când lucrez cu orchestra, la repetiții sau în concert, nu le las niciodată să mă copleșească. Trebuie să controlez ce se întâmplă cu orchestra și corul, să fiu ultima linie de apărare dacă ceva merge prost. În public, în schimb, e greu să stai lângă mine. Recent, la concertul coral din catedrală (n.r. - Catedrala Greco-Catolică), am avut lacrimi în ochi pe tot parcursul concertului. Mi-am dat voie să mă bucur de moment.
– Concertmaestrul Nagy Kálmán spune că poți trăi fără muzică, dar nu merită. Sunteți de acord?
– (n.r. - zâmbește) Sunt total de acord cu colegul și prietenul meu Kálmán, care, de altfel, îmbină perfect bunătatea cu profesionalismul și știe să-și asculte colegii și să mă asculte. Ador să mă duc la concerte live de câte ori am ocazia. Dar poate veți înțelege mai bine relația mea cu muzica dacă vă spun că de aproape 10 ani nu mai ascult muzică în afara sălilor de concert. Când eram tânăr ascultam de toate, cântam și în trupe. Acum trăiesc muzica pe viu, cu alt program în fiecare săptămână, în alt oraș, cu altă orchestră. Când studiez, când citesc partiturile, muzica este aici (n.r. - în minte). Nu am nevoie de căști. Mă trezesc cu ea și mă culc cu ea. După concertul de joi, am trei zile să trec la complet altceva și să pregătesc în detaliu alte trei ore de muzică pentru repetiția de luni. Când am timp liber, îmi place să mă plimb în liniște. Este ca o mică odihnă ca să mă pot îndrăgosti din nou.
– Unii oameni ezită să vină la Filarmonică, gândindu-se că poate nu vor înțelege. Este o barieră care poate fi depășită? Cum?
– Eu am ales o cale care cere timp, dar cred că este cea bună: apropierea personală de oameni. Când întâlnesc oameni în oraș, stau de vorbă cu ei, fără să le spun imediat să vină la concert. Ne revedem, le trezesc poate interesul, iar la a treia întâlnire ajung și la Filarmonică. Mi s-a întâmplat de multe ori. Cunosc oameni care nu mai veniseră de 20 de ani și care acum revin. Cred că un dirijor permanent are obligația de a avea grijă de publicul său. Îmi pasă de ei. Uneori vin să mă vadă, apoi revin și pentru alți dirijori, pentru alte programe. Asta îmi doresc: să aibă curiozitatea de a afla ce urmează săptămâna viitoare. Iar dacă vă temeți că nu veți înțelege, aici facem programe de sală foarte bune, gratuite, cu detalii despre piese și interpreți. Oricine vine va fi tratat cu respect și va fi bine primit.
– Muzica clasică și simfonică cere timp și răbdare, într-o lume cu videoclipuri scurte și satisfacții imediate. Ce le-ați spune oamenilor obișnuiți cu lucruri ușoare, rapide? De ce să vină la concert?
- Filosofia mea este să nu forțez pe nimeni să facă ceva. Vreau să trezesc curiozitatea oamenilor, astfel încât să-mi spună ei că vor să vină la concert. În plus, în Oradea este atât de accesibil: biletele nu sunt scumpe, sala e frumoasă, orchestra e fantastică, suntem în centrul orașului. Cred că muzica aceasta, care a supraviețuit atâtor secole, face bine sufletului și minții.
„Părinții mei au plâns de fericire”
– Când coborâți de pe scenă și puneți partiturile deoparte, cum vă petreceți timpul în Oradea? Aveți deja un loc preferat, un ritual sau o plimbare pe care vă place s-o faceți?
– După repetiție îmi iau două ore să mă gândesc la ea și să pregătesc ziua următoare. Citesc mult. Îmi spun: „Mai am doar două-trei zile cu aceste piese și cine știe când le voi reîntâlni în viață?”. Deja anticipez tristețea că joi va fi concertul, iar vineri voi trece la altceva. Oriunde dirijez, merg la muzee. În Oradea le-am văzut pe toate. Beau cafea dimineața înainte de repetiție și mă plimb mult. Urmăresc chiar și paginile oficiale ale orașului, să văd cum merg lucrările. Sunt două orașe a căror dezvoltare o urmăresc zilnic: Zagreb și Oradea. Locuiesc la Viena, dar acestea două îmi sunt extrem de aproape de inimă. Nu mi-aș fi putut imagina felul în care m-a primit orașul. Părinții mei au venit de câteva ori și au plâns de fericire, văzând cum sunt tratat aici. Când cei doi episcopi (n.r. - László Böcskei și Virgil Bercea) au venit să-i binecuvânteze și să le mulțumească, erau în al nouălea cer. Uneori le spun prietenilor mei de aici: „Primesc atât de mult. Cum pot să dau suficient înapoi?”. Îmi fac meseria cu toată inima. Dau tot ce pot și primesc de 10 ori mai mult. Acum câteva zile îi spuneam mamei că am ajuns să nu-mi mai imaginez viața fără Oradea. Nici viața profesională, nici viața în general. Mi-a spus că înțelege perfect.
Părinții dirijorului Andrej Vesel, în primul rând la concertul „Te Deum” de la Bazilica Romano-Catolică (foto: Life in Frames)
– Care sunt proiectele pe care le pregătiți la Oradea, despre care publicul nu știe încă?
– Revin pentru concertele de Anul Nou. De fiecare dată fac alt program. Pentru stagiunea viitoare avem un plan mare, împreună cu managerul Carmen Rus și orchestra: un maraton Beethoven, integrala simfoniilor. Orchestra le-a cântat deja, dar să trăim în spiritul lui Beethoven săptămâni la rând, împreună, va fi ceva special pentru regiune, nu doar pentru oraș. Avem și un cor incredibil, pe care îl iubesc. Vreau să continuăm în fiecare stagiune cu cel puțin un concert, dacă nu două, pentru cor și orchestră. Și corul de copii este extraordinar.
– Dacă am vorbi din nou peste câțiva ani, ce v-ar plăcea să puteți spune despre Filarmonică și relația ei cu publicul: „Am realizat asta împreună”?
– Îmi doresc ca Filarmonica de Stat Oradea să-și contureze o identitate artistică inconfundabilă. Nu doar să interpreteze marile lucrări din repertoriul simfonic, ci să devină o orchestră recunoscută pentru anumiți compozitori, pentru anumite lucrări. Vreau ca muzicienii și publicul din întreaga Europă să asocieze Oradea cu excelența artistică. Și îmi doresc ca acei copii care vin astăzi la concertele noastre să devină publicul care ne va umple sala peste douăzeci de ani.
