Elisabeta Pop nu pare un om care a ieșit vreodată cu adevărat la pensie. A părăsit biroul de secretar literar al Teatrului de Stat din Oradea în anul 2000, după 35 de ani de activitate, dar de fapt n-a plecat niciodată din lumea teatrului.
A continuat să meargă la spectacole, să citească, să scrie cronici și să păstreze vie memoria unei instituții pe care o știe din culise. Recent, fosta secretară literară a contribuit la un spectacol de poezie, inedit și impresionant, inspirat din universul Anei Blandiana. Vechea ei prietenă...
Devoratoare de teatru
Născută pe 4 octombrie 1940, la Lipova, în județul Arad, Elisabeta Pop - Vetuța, cum îi spun toți cei care o cunosc - a ajuns la Teatrul românesc din Oradea de pe un drum care părea să o ducă în altă direcție. A făcut Facultatea de Filologie din Timișoara, secția rusă-română, o alegere care, în familia ei, nu a fost comodă. Tatăl, prizonier al rușilor în Al Doilea Război Mondial, a acceptat greu că ea vrea să le învețe limba. „Dar eu auzeam rusa la o familie de basarabeni care stătea peste drum de noi și am prins drag de ea”, spune doamna Elisabeta.
Rusa i-a deschis drumul spre Gogol și Cehov, iar cum dramaturgia rusă era o prezență constantă în repertoriile teatrelor, doamna Vetuța n-a ratat niciun spectacol din Arad și Timișoara. „Eram un grup de colegi de facultate, care vizionam spectacole, iar apoi le discutam. Era plăcerea noastră cea mai mare”, rememorează ea. N-a știut niciodată să vorbească fluent rusa, însă se mândrește că a tradus toată opera lui Cehov, piesele mari și mici deopotrivă, pe care le-a tipărit în două volume.
Rusa i-a adus ursitul
Tot limba rusă i-a adus în față și partenerul de viață. Un student la chimie, Alexandru, avea nevoie de traducerea unui volum despre cauciuc, iar printr-un prieten comun, i-a cerut ajutorul Elisabetei. De atunci, cei doi formează un cuplu, fiind căsătoriți de peste șase decenii. Cu doi băieți și patru nepoți, astăzi, soții Pop (foto) se simt împliniți.
De dragul orădeanului Alexandru, tânăra Elisabeta a tot căutat soluții să se mute în orașul de pe Crișul Repede. Preda rusă într-un sat din Arad, când o prietenă a anunțat-o că Teatrul orădean caută secretar literar și n-a stat pe gânduri. „Voiam să mă mărit și trebuia să mă mut la Oradea”, explică ea. Le-a reușit pe toate în 1965.
Ca secretar literar, Elisabeta Pop citea și propunea texte, discuta repertorii, pregătea caiete-program și cronici de întâmpinare, ținea legătura cu publicul și presa. Pentru o împătimită a cititului, rolul i-a venit ca o mănușă.
Între intrigi
Doamnei Elisabeta nu i s-a părut o corvoadă să citească zile și nopți, ori să corespondeze cu dramaturgi și alți secretari literari, pentru a găsi cele mai potrivite texte pentru trupa orădeană de teatru, la fel cum i-a plăcut să cheme lumea la spectacole.
Admite că făcea și diplomație de culise. „Actorii fac intrigă din orice”, spune ea, zâmbind. Știa însă cum să le vorbească cu tact artiștilor și să împace și cele mai ascuțite orgolii. Nu s-a visat niciodată actriță și poate de aceea a putut iubi teatrul fără vanitate.
În cariera de la Teatru, Elisabeta Pop a lucrat cu șapte directori, între care Eugen Țugulea, despre care își amintește că era foarte încăpățânat, sau Mircea Bradu, care știa cum să aducă artiști ori dramaturgi valoroși la Oradea.
Premiată de UNITER
Publicul era divers. De plăcere, veneau intelectualii orașului, adică medici, profesori, funcționari ori preoți. Cel mai adesea, spectatorii erau de vârsta a doua ori a treia, dar Teatrul avea de pe atunci și spectacole speciale pentru elevi, pentru muncitori ori soldați. Despre aceștia din urmă, doamna Elisabeta își amintește că erau cei care respectau cel mai puțin efortul actoricesc.
Că i-a plăcut munca pe care o făcea se vede nu doar din faptul că a fost secretară literară din 1965 până în anul 2000, când s-a pensionat, ci și că este apreciată în toată țara. În 2006, UNITER i-a acordat un premiu pentru întreaga carieră, o recunoaștere a muncii făcute în interiorul teatrului.
„Șopârle” pe scenă
În anii comunismului, teatrul era și artă, și exercițiu de echilibristică. Înainte de premiere, piesele erau vizionate de cenzorii partidului comunist, care căutau „șopârle”, adică replici cu dublu sens. „Erau destul de multe, dar nu tot timpul le depistau”, spune fosta secretară literară. În „Amadeus”, spectacol care a fost un succes colosal al teatrului orădean, o replică aparent nevinovată - „70 de ani și nu mai moare...” - făcea sala să tresară. La premieră, dictatorul Nicolae Ceaușescu avea 68 de ani.
În deceniile petrecute în lumea teatrului, doamna Vetuța a cunoscut actori mari, scriitori, regizori, critici, cu mulți păstrând prietenii de-o viață. După pensionare, a rămas în acest univers, dar ca scriitor, făcând cronică de teatru ori semnând volume despre teatrul orădean și viața scenică.
Arc peste timp
La aproape 86 de ani, doamna Vetuța nu doar că nu ratează niciun spectacol de teatru, ci încă își lasă amprenta asupra repertoriului. Recent, alături de actuala secretară literară, Florina Dometi, și de actorii Anda Tămășanu și Ciprian Ciuciu, a lucrat la spectacolul „N-am înțeles niciodată cum simte aerul că ai plecat”, inspirat din poeziile Anei Blandiana.
Scriitoarea, prietenă veche a familiei Pop (foto), a fost prezentă la o reprezentație, emoționată să-și vadă viața și poezia contopite pe scenă. Prietenia lor a trecut și dincolo de literatură: Vetuța Pop s-a numărat în anii 90 printre fondatorii filialei bihorene a Academiei Civice, înființate de Ana Blandiana.
Lectura, obicei zilnic
Ca într-un rol jucat fără cusur, doamna Elisabeta este o octogenară plină de vitalitate, cu mintea lucidă și cu amintirile clare despre piesele vizionate ori cărțile citite. Întrebată care este secretul vigorii ei, zâmbește larg: „Cafeaua și pasiunea soțului meu pentru alchimie”. Apoi, spune modestă că e recunoscătoare pentru gena moștenită de la mama ei, care i-a lăsat puterea de a rămâne prezentă și curioasă.
Zilnic, ca într-un program liturgic, la ora 9 dimineața, soții Pop se pun la citit, „ca la Biblioteca Centrală”. „Citesc prozatori contemporani, pentru că sunt curioasă ce scriu”, spune ea. Unii o cuceresc, pe alții nu-i înțelege, dar nu îi învinovățește, ci spune că, probabil, ea a rămas în urmă.
Pe lângă preocupările literare, doamna Vetuța îi gătește zilnic soțului; este felul ei de a-i mulțumi pentru anii în care nu i-a fost alături la masă, din pricina programului aglomerat din Teatru. De asemenea, mărturisește că este preocupată de menajul locuinței ei, pentru că nu poate suporta gândul că ar ajunge „să miroasă a bătrâni”. Între aceste repere ordonate, curge frumos o viață dedicată teatrului...