Pergamente, fosile, ceasuri, dantele, picturi, sculpturi, cărţi... Toate reprezintă mărturii ce pot ajuta contemporanii să înţeleagă cum era viaţa în alte timpuri şi toate seamănă cu nişte pacienţi când ajung pe mesele de lucru ale restauratorilor, adevăraţi doctori ai muzeelor, a căror misiune este să le redea frumuseţea sau, pur şi simplu, să le refacă integritatea.
BIHOREANUL a vizitat laboratoarele de restaurare ale Muzeului Ţării Crişurilor, dezvăluindu-vă tainele celor fără de care incursiunea în alte timpuri nu ar fi posibilă...
De aproape patru secole
Departe de ochii vizitatorilor, în laboratorul de restaurare a hârtiei, Oana Pitic Băruţa (foto) are un proiect important: "învierea" Bibliei de la Oradea. Cartea tipărită în 1661 a fost cumpărată în 1970 de Muzeu de la o colecţionară, care nu a lăsat, însă, şi povestea valorosului artefact.
Dintre cele 518 file, experta în restaurare a curăţat, spălat şi refăcut peste 100. Redactată în limba maghiară, Biblia ar fi trebuit să fie tipărită în Oradea, în 1660, dar din cauza invaziei turceşti a ajuns până la urmă să fie lucrată într-un atelier din Cluj.
"Golurile filelor sunt umplute cu hârtie japoneză, pe care o măsor cu atenţie, pentru că trebuie să aibă aceeaşi grosime ca foaia originală. Va fi mult de muncă...", spune restauratoarea.
Reanimarea picturilor
La fel ca Oana, în muzeul orădean mai lucrează încă alţi opt restauratori a căror misiune este să salveze şi să pună în lumină piese de mare valoare.
Unul dintre ei, Florian Heredea (foto), se ocupă de restaurarea unui tablou în ulei cu Maica Domnului şi Isus, realizat în secolul XIX. "În unele locuri trebuie refăcut stratul de grund, în altele doar vopseaua, iar la final se reface stratul protector cu un lac ce oferă strălucire culorilor. Folosim doar vopsele de calitate, speciale pentru restaurare, achiziţionate din Italia. În cazul altor opere este necesară înlocuirea suportului de lemn, dublarea pânzei, ori îndepărtarea unor urme de restaurări neconforme", explică Heredea.
Specialistul a fost pasionat dintotdeauna de arta plastică, de aceea o bună bucată de vreme a fost lector universitar la Facultatea de Arte Vizuale a Universităţii din Oradea şi profesor la Şcoala Francisc Hubic. "Munca mea de restaurator îmi conferă privilegiul de a descoperi toate secretele unei picturi. Eu pot nu doar să o admir din punct de vedere estetic, ci şi material", spune specialistul.
Decontaminarea, obligatorie
Procesul de restaurare este asemănător în cazul tuturor pieselor, fie ele descoperiri arheologice, tablouri, covoare, bijuterii ori porţelanuri.
"Înainte de toate, obiectele intră într-o stare de carantină, timp în care sunt închise într-un spaţiu etanş cu substanţe cu rol de dezinfecţie şi dezinsecţie. Dacă acest proces nu este respectat, restauratorul este expus bacteriilor şi mucegaiului, care îi pot afecta sănătatea", explică Heredea, care conduce secţia de restaurare.
Piesele trec apoi printr-o serie de analize, iar specialistul propune etapele de restaurare, care trebuie aprobate şi verificate de o comisie formată din alţi specialişti. Pe tot parcursul procesului, restauratorul ţine un jurnal ce conţine inclusiv fotografii ale piesei înainte şi după fiecare etapă de recondiţionare.
Ca un puzzle
De obicei, reconstituirea unei piese trebuie să o menţină "vie" încă cel puţin câteva decenii. Paleontologul şi restauratorul Erika Posmoşanu lucrează câteva luni sau chiar ani ca să reuşească. La început, primeşte doar nişte... pietre. "Într-o rocă veche de milioane de ani pot trăi o mulţime de organisme, care înainte de toate trebuie studiate la microscop. Eu îndepărtez praful şi nisipul depus pe roci cu diverse substanţe ori cu ajutorul unui «picamer» de mici dimensiuni. Procesul este extrem de lent, dar îţi oferă o grămadă de informaţii despre mediul vietăţilor", spune specialista, cu o experienţă de trei decenii.
În cazul exponatelor din metal, ceramică ori porţelan, restaurarea poate dura mai puţin. De obicei şi acestea sunt scoase la lumină de arheologi, cel mai adesea fiind în stare avansată de degradare.
"Fiecare bucată de ceramică ori porţelan spart este studiată, apoi sunt lipite asemenea unui puzzle, cu un adeziv transparent, iar golurile sunt umplute cu ghips, cu ajutorul unui mulaj dentar. Exponatele din metale nobile, precum aurul, sunt aproape intacte, chiar şi după mii de ani, dar cele din fier, cum e cea la care lucrez acum, sunt oxidate şi trec prin etape complexe de curăţare, şlefuire şi finisare", explică restauratorul Ştefan Lipot (foto).
Totul este reversibil
Fiecare muzeu care se respectă trebuie să aibă restauratori. Ei sunt magicienii în mâinile cărora obiectele de mare preţ îşi recapătă frumuseţea.
Toţi sunt pasionaţi de istorie, au făcut studii şi cursuri speciale acreditate de Ministerul Culturii, în cadrul cărora învaţă să respecte mai multe principii. Unul dintre cele mai importante este reversibilitatea, ceea ce înseamnă că orice produse pe care le folosesc pentru a împrospăta pânze, fosile ori sculpturi trebuie să poată fi îndepărtate pentru a fi restaurate şi în viitor, când va mai fi nevoie. Un alt principiu este cel al conservării patinei, adică păstrarea tuturor caracteristicilor lucrării restaurate, evitarea unor măsuri radicale, precum demontarea totală a exponatului, sau al compatibilităţii, ce presupune folosirea unor materiale cât mai asemănătoare cu cele originale, care să nu dăuneze piesei valoroase.
"Munca noastră este asemănătoare medicilor. Obiectele ajung pe «patul de spital», iar noi le aplicăm un tratament personalizat. La final ies ca noi, lustruite şi strălucitoare, pregătite să fie admirate de public. Desigur, procesul este minuţios şi trebuie să avem răbdare", povesteşte Ştefan Lipot.
Din tată-n fiu
În laboratorul de restaurare a lemnului, Precub Attila (foto) are în lucru o garnitură de mobilier din lemn şi o bibliotecă italiană impresionantă. Cea din urmă a fost realizată în secolul XIX într-un atelier din Milano, fiind decorată cu detalii de fildeş şi gravuri.
"A avut nevoie de o dezinfectare şi curăţire intensă, pentru că a fost atacată de carii", explică bărbatul. L-a avut ca mentor pe propriul tată, Precub Ladislau, care a avut acelaşi loc de muncă înaintea sa.
Descoperirea "poveştii"
Din noua generaţie de restauratori ai Muzeului Ţării Crişurilor fac parte şi Carina Stanciu (32 ani), specialistă în textile, şi Teofil Mureşan (29 ani), expert în metal. Carina lucrează din 2014, de atunci restaurând piese ajunse în special la secţia de Etnografie.
"Acum lucrez la un covor oltenesc vechi de 50 de ani şi la o faţă de masă din dantelă în stil Secession. La covor trebuie să înlocuiesc firele din restaurarea anterioară, pentru că lâna folosită este de culoare diferită şi de proastă calitate, iar la faţa de masă fac doar finisări. După finalizare, muzeograful va decide dacă vor fi incluse într-o expoziţie sau rămân în depozit", zice Carina (foto).
Intrat în echipa de restauratori a MŢC în luna martie, Teofil Mureşan se arată la fel de pasionat ca mult mai experimentaţii săi colegi. "Când primim bucata de metal de la arheolog nu ştim mai nimic despre ea, este un mister. Pentru mine e fascinant că îi pot descoperi povestea în timp ce renaşte în mâinile mele", spune tânărul.
E mândru de ceea ce face, căci datorită lui şi întregii echipe de specialişti, vizitatorii se vor putea bucura în continuare de moştenirile istoriei...
MUZEU BOGAT
Doar o cincime din piese sunt expuse
Odată cu mutarea Muzeului Ţării Crişurilor în strada Armatei Române, depozitele în care sunt păstrate obiectele neexpuse au fost înnoite. Marea lor majoritate sunt ţinute în sertare metalice, anume concepute pentru a proteja fiecare piesă de şocuri, dar şi pentru a păstra temperatura constantă. Cea mai impresionantă încăpere este cea în care sunt adăpostite picturile, aşezate pe zeci de rastele.