Vreme de câteva zile, ne-am înghesuit să mâncăm în Piaţa Unirii, la Street Food Festival. Vremea a fost frumoasă, lumea a dat iama, hotărâtă să golească toate oalele, grilurile şi tarabele. Faţă de prima ediţie din Oradea, ţinută anul trecut, oferta a fost mai mare, iar spaţiul mai aerisit. Cozile au fost direct proporţionale cu renumele brandului sau cu gustul produselor, dar şi cu răbdarea muşteriilor.
Street Food Festival a pornit de la ideea de a oferi altceva unei ţări în care reţeta de mititei este trecută în Constituţie, iar gustul cefei de porc la grătar e înscris în codul genetic. A reuşit să alunge fumul gros de cârnaţi prăjiţi şi aburii de bere ieftină şi proastă şi să le înlocuiască cu arome mai delicate. Oferta gastronomică mai diversă şi mai rafinată a scos din casă un alt tip de public, pe care, de obicei, îl vezi în alte locuri şi cu alte ocazii. Băutorii de bere la pet şi cei cu tricourile ridicate peste burţi nu au participat.
A fost scump? A fost. Deh, aşa e când trăieşti în noua Vienă sau mica Barcelonă. Dai un ban, dar locuieşti în noua senzaţie turistică a Europei, nu-i aşa? Lăsând la o parte mica ironie, preţurile au fost la nivelul celor de la marile festivaluri muzicale (vezi Untold), cu diferenţa că acolo nu ai alternative, fiindcă te afli într-un spaţiu închis şi controlat. În schimb, orădenii care n-au vrut să dea 7 lei pe un pahar de bere au putut căuta alternative mai ieftine la barurile din pasaj sau chiar la ABC-uri.
Că mai avem cale lungă până la capitalele cu care concurăm s-a văzut la capitolul muzică. Deşi standurile şi mesele erau pline-ochi, oferta muzicală nu a avut aceeaşi priză. Trupe ca Soul Serenade, JazzyBit sau FUNKorporation au adunat prea puţini melomani curioşi în faţa scenei, dar, e drept, nici n-a venit nimeni să le spună să dea muzica mai încet. Dacă în Timişoara, Cluj sau Bucureşti au public mai consistent, Oradea nu e pregătită deocamdată să îi primească pe scena mare din centrul oraşului.
Per ansamblu, Street Food Festival a fost un exerciţiu de socializare civilizată în mijlocul unui oraş care se vrea tot mai civilizat, un mod simplu de a accepta că mâncarea mai bună costă mai mult, că muzica poate fi şi altfel şi că românii nu sunt chiar toţi asemenea personajelor din reclamele la bere. Da, e ceva mai scump, dar civilizaţia costă, nu-i aşa?