Nu şi-au părăsit ţara pentru că voiau să trăiască mai bine sau să înveţe la şcoli renumite. Au fugit fiindcă acolo mai aveau doar două opţiuni: să-şi aştepte sfârşitul în întuneric şi sărăcie sau să ucidă. Pentru comportamentul unora dintre ei, mulţi europeni îi caracterizează pe refugiaţi ca fiind periculoşi, dar majoritatea vor doar să-şi regăsească familia risipită de război ori să înceapă o viaţă nouă.
Pentru a-i sprijini, Uniunea Europeană finanţează programe de integrare inclusiv în România. În Oradea funcţionează din 2012 Centrul Regional de Integrare pentru cetăţeni non-UE şi refugiaţi. BIHOREANUL a cunoscut doi refugiaţi, care locuiesc de câţiva ani în Oradea şi ale căror poveşti cutremurătoare le dau de gândit celor care trăiesc, de când se ştiu, în pace...
Adoptaţi de Europa
Europa se confruntă de câţiva ani cu o criză a imigranţilor din Asia de vest şi Africa, apogeul fiind înregistrat în 2015, când aproape un milion de persoane treceau Mediterana pentru a ajunge pe continent. Pe vremea aceea, în România se aflau doar câteva sute, pentru migranţi ţara noastră fiind doar una de tranzit.
(Sursa foto: Libyanexpress.com)
Când îşi părăsesc patriile, din cauza războaielor, cei mai mulţi vor să ajungă în Europa de vest, unde pot primi un permis de şedere ce le oferă protecţie internaţională. Dar până acolo drumul e lung. Ajuns pe un teritoriu străin, un imigrant trebuie să aibă acte care să-i dovedească identitatea, iar autorităţile trebuie să-i afle povestea pentru a se asigura că are într-adevăr nevoie de protecţie. Procedurile sunt anevoioase în cazul celor fără documente şi pot dura până la câţiva ani, timp în care, fiind solicitanţi de azil, nu pot părăsi ţara.
Odată cu permisul de şedere, imigrantul primeşte şi statutul de refugiat, dar zbaterea lui nu se încheie aici. Traumele războiului se vindecă greu, iar societatea, de cele mai multe ori, îl respinge.
Speranţa în ONG-uri
Pentru a-i sprijini, Uniunea Europeană finanţează proiecte şi centre de integrare a refugiaţilor, inclusiv în România, unde aceştia învaţă limba statului gazdă, sunt consiliaţi psihologic şi juridic şi încurajaţi să-şi găsească un loc de muncă.
"Cei mai mulţi rămân în Timişoara şi Bucureşti, dar la cerere pot fi repartizaţi şi în alte oraşe. În centrul nostru sunt momentan 15 refugiaţi şi 200 de cetăţeni străini (n.r. din afara Europei)", explică Adriana Popa, managerul Centrului Regional de Integrare (înfiinţat în 2012) al Asociaţiei Filantropia, singurul care oferă sprijin refugiaţilor şi cetăţenilor non-UE în Bihor, Arad şi Hunedoara.
Din şcoală, în război
Unul dintre beneficiari este Omar Dalil, un tânăr de 27 de ani care, deşi a văzut războiul cu ochii săi şi a mers la şcoală printre cadavre, se consideră un norocos. Originar din Alep, pe vremuri cel mai prosper oraş al Siriei, Omar şi-a petrecut copilăria (foto) şi adolescenţa înconjurat de iubire şi bunăstare, fiind mezinul unei familii de comercianţi, cu multe magazine de haine şi mirodenii, care exportau şi în Europa.
Problemele au apărut la începutul anului 2011, când mii de oameni nemulţumiţi de sistemul dictatorial al familiei Al Assad, care conduce Siria din 1971, au protestat în pieţele publice.
Situaţia a degenerat, iar protestatarii au format o armată liberă care s-a opus celei a statului, izbucnind astfel un război civil.
(Sursa foto: AFP)
"Oamenii nu voiau ca războiul să ajungă în Alep, acolo fiind economia ţării. Dar într-o zi de vară, când eram la examenul de engleză (n.r. - la finalul clasei a 12-a) am auzit 33 de explozii în lanţ. Acelea au fost primele bombe", îşi aminteşte Omar, care pe atunci abia împlinise 18 ani.
Fuga din Alep
Următoarele luni au fost dramatice. Străzile pe care mergea la şcoală au devenit periculoase, pline de cadavre, iar familia nu îl lăsa să iasă din casă, de teamă că una dintre tabere l-ar putea lua ostatic. În final, familia a decis să fugă când strada a devenit graniţa dintre cele două armate.
"Ştiu că am fugit pe străzi dimineaţa. Ne-am urcat într-o maşină cu destinaţia Turcia. Aveam doar acte cu noi. Dacă duceam bagaje riscam să atragem atenţia armatei şi să ne prindă", explică băiatul, amintindu-şi că drumul a durat 12 ore, călăuza lor urmând un traseu prin sate cu puţini soldaţi.
După câteva luni de şedere în Turcia, părinţii săi au reuşit să cumpere o locuinţă în Bucureşti, unde s-au şi mutat în 2012. Timp de trei ani Omar a încercat să se integreze, s-a înscris într-un centru dedicat imigranţilor, a frecventat cursuri de limba română, iar în 2015 a decis să se înscrie la UMF Carol Davila. De mic îşi dorea să ajungă doctor.
Medicină la Oradea
Alegând să studieze în română, pentru a profesa aici, n-a reuşit să ţină pasul cu colegii, iar în anul II şi-a depus actele de transfer la Universitatea din Oradea, din cauza restanţelor. "Iniţial mi s-a părut plictisitor oraşul, dar am venit la Centrul de Integrare, am găsit oameni prietenoşi şi colegi de facultate care m-au ajutat, iar acum iubesc Oradea", zice tânărul, care acum vorbeşte fluent româneşte şi se mândreşte că încheiat anul VI cu media 8,68.
În aceste zile se pregăteşte pentru rezidenţiat şi speră să profeseze în Capitală, ca pediatru sau cardiolog. "Îmi place aici, dar familia mea s-a obişnuit în Bucureşti. Mama nu ştie româneşte, iar acolo sunt mai mulţi sirieni, are prieteni. Ar fi mai greu să-i aduc pe ei aici", spune el.
Chiar dacă de 10 ani se află în România, Omar ţine legătura cu rudele din Siria, unde războiul continuă, iar populaţia trăieşte la limita subzistenţei. "Anul trecut am primit fotografii cu ce a mai rămas din casa noastră. Totul a fost furat, de la covoare până la uşi, iar blocul a fost folosit de soldaţi ca loc de tragere...". Întrebat dacă mai vrea să se întoarcă în Siria, tânărul zâmbitor tace preţ de câteva secunde: "Aş vrea, dar pot? Mă simt norocos că am putut începe o viaţă nouă, alţii au murit încercând".
Copilărie în război
O poveste tulburătoare are şi Elias, un palestinian de 40 de ani, care, deşi născut în Betleem, n-a trăit nicio zi de pace pe pământul sfânt. A acceptat să vorbească cu BIHOREANUL numai cu condiţia ca numele întreg, înfăţişarea şi unele detalii ale vieţii sale să rămână ascunse, de teama unor persecuţii.
După cum se ştie, după al Doilea Război Mondial, ONU a hotărât formarea statului Israel pe teritoriul Palestinei, ceea ce a declanşat un război nesfârşit între locuitorii vechiului stat şi ai celui nou. Palestina nu mai e recunoscută de multe state, inclusiv din UE, iar locuitorii fie au rămas în Israel şi şi-au schimbat cetăţenia, fie s-au retras în regiunea Cisiordania, condusă de Autoritatea Naţională Palestiniană.
Elias a fugit din Betleem împreună cu familia când avea 16 ani. "Ne săturaserăm să trăim în frică şi sărăcie", povesteşte el. A locuit în Egipt, unde au rămas mama şi cele două surori, în Liban, unde locuieşte şi azi un frate de-al său, şi în Iordania, ţara în care a rămas un alt frate.
Palestinian, dar apatrid
În 2008 a ajuns în Europa, cu gândul să se stabilească în Italia. "La graniţa dintre Ungaria şi Austria, poliţiştii nu m-au lăsat să intru spunându-mi că trebuie să solicit azil în altă ţară, că ei nu mai acceptă. Mi-au spus să aleg România, ceea ce am şi făcut", spune el, în limba engleză, fiindcă româneşte ştie puţin. Naţionalitatea sa, de palestinian, nu e recunoscută oficial, astfel că în acte apare ca apatrid.
Elias a trăit iniţial în Timişoara, iar din 2017 s-a mutat în oraşul de pe Criş, după ce s-a îndrăgostit de o orădeancă care a devenit mama băieţelului său de 3 ani. Bărbatul s-a obişnuit şi spune că nu s-ar mai muta, chiar dacă e departe de familie. Singurul lucru de care nu e mulţumit este locul de muncă. Lucrează la o firmă de curăţenie, dar ştie că ar putea mai mult. "Am terminat o facultate de Jurnalism, voiam să fiu ca tine (n.r. - reporterul), dar mă mulţumesc deocamdată cu atât. Sunt fericit că trăiesc în linişte", spune Elias.
Iar pentru cei ca el, care şi-au pus viaţa în pericol pentru a se bucura de un drept fundamental, pacea e de nepreţuit....
Vezi mai jos un reportaj emoţionant cu cei doi refugiaţi:
TOT MAI MULŢI
Refugiaţi în România
La începutul anului 2020, pe teritoriul României se aflau 2.258 refugiaţi din totalul de 87.395 cetăţeni din afara UE cu permis de şedere, arată statisticile Inspectoratului General pentru Imigrări.
De-a lungul anului trecut au fost depuse însă 6.138 cereri de azil, cele mai multe înregistrate în Timişoara, Bucureşti şi Maramureş.
Aproape săptămânal, poliţiştii de frontieră din Bihor prind numeroşi cetăţeni străini încercând să treacă ilegal graniţa în Ungaria.
Potrivit Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Oradea, în prima jumătate a acestui an, agenţii au depistat 520 de migranţi care au încercat să treacă ilegal graniţa spre Ungaria prin Bihor. Majoritatea erau solicitanţi de azil în România şi originari din Siria, Irak, Afganistan şi Turcia.
PENTRU STRĂINI
Centrul de binefacere
Din 2012, în Oradea funcţionează Centrul Regional de Integrare al Asociaţiei Filantropia, care organizează cursuri de limba română, oferă consilieră juridică şi asistenţă socială cetăţenilor non-europeni şi refugiaţilor care ajung în oraşul de pe Criş.
Pe lângă faptul că străinii sunt ajutaţi să se integreze, aceştia au parte şi de distracţie, cei de la centru organizând periodic evenimente interculturale.
La finalul lunii iunie beneficiarii centrului şi angajaţii au plecat într-o excursie de o zi la Şuncuiuş, unde au gătit împreună şi au vizitat împrejurimile (foto).
Din 2020, ONG-ul implementează proiectul "AIM 5 - Acţiuni de integrare a migranţilor în regiunea 5", împreună cu mai multe organizaţii nonprofit din ţară, liderul fiind AIDRom - Asociaţia Ecumenică a Bisericilor din România.
"Avem o echipă din care fac parte doi asistenţi sociali, un consilier juridic, un lector de limba română, un pedagog şi doi mediatori culturali care ne ajută cu organizarea evenimentelor. Iubesc să lucrez cu aceste persoane, să le aflu povestea şi pot să spun că de aici, din birou, m-am plimbat cu ajutorul lor prin multe colţuri ale lumii", explică Adriana Popa managerul centrului.
Află mai multe detalii despre centru, în video-ul de mai jos: