În micul nostru deşert cultural de august au poposit săptămâna trecută două caravane. Ambele cu filme, ambele în aer liber. Prima a fost Caravana Festivalului Internaţional NexT, cu două seri de scurtmetraje, iar a doua a oprit Caravana TIFF, care a programat trei filme de lungmetraj în trei seri de weekend. Amândouă au campat în acelaşi loc, lângă statuia Ostaşului Român, păzite (cu spatele, ce-i drept) de cel mai mare şi mai tare soldat din Oradea.

Ideea de film sub cerul înstelat ne place, s-a văzut după numărul mare de spectatori. E drept, proiecţiile au fost gratuite, însă chiar cu bilete, cred că s-ar fi adunat destul de multă lume. Cei mai mulţi au venit din drag de filme; s-a vizionat cu atenţie şi puţini au plecat înainte de final. A mai contat în ecuaţie şi nostalgia Teatrului de Vară, senzaţia de vacanţă, curiozitatea, dorinţa de ceva nou sau, cine ştie, poate chiar gratuitatea de care pomeneam. Ambele branduri, însă, au garantat o selecţie bună şi variată de filme, în care publicul a avut încredere.

Probabil că cel mai important lucru scos la iveală de aceste două evenimente este lipsa unui festival de film local. Oradea este în acest moment, vrând-nevrând, importatoare de festivaluri. Deschizător de drumuri a fost TIFF-ul (Transilvania International Film Festival), organizat din 2002 la Cluj-Napoca şi care a început de câţiva ani să circule prin ţară cu o selecţie minimală din fiecare ediţie. Festivalul Internaţional NexT de la Bucureşti a sosit în premieră săptămâna trecută şi cu siguranţă că va continua turneele prin provincie şi în anii următori.

Scurtmetrajele aduse de Caravana NexT au scos în evidenţă diferenţa mare dintre scenariile româneşti şi cele străine. Scriitura celor de afară este mult mai îndrăzneaţă, mai puternică, mai închegată, mai cu substanţă. Iar intercalarea filmelor româneşti cu cele de afară a făcut diferenţa şi mai vizibilă. Dar se vede că scenariştii români sunt pe drumul cel bun. Serile de weekend, oferite de TIFF şi Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc, au arătat publicului prin cele trei filme din meniu (turcesc, românesc, spaniol) că se poate trăi şi fără şabloanele Hollywood-ului.

De pe iarbă sau de pe scaune, cu copii şi căţei, într-o atmosferă de libertate pe care sala de cinema o limitează, spectatorii au renunţat la Dolby Surround şi s-au întors la sunetul clasic stereo. Fiecare a savurat experienţa în felul său. Pentru fumători, care şi-au putut combina pasiunile, a fost raiul pe pământ. Copiii au avut loc să alerge şi să se joace. Câte o perseidă mai brăzda cerul când şi când. Maşina de popcorn pocnea discret lângă un copac. De-ar fi existat şi un dozator de bere era grozav. Iar dacă mi-aş fi adus praştia să sparg o lampă de iluminat public care bătea direct în ecran, ar fi fost de-a dreptul superb.