Cine sunt ele? Le regăsim aproape la fiecare pas în centrul istoric, urcate la rang de zeițe, fie și doar pentru că ne privesc, zâmbind, de sus, de la înălțimea de la care nu pot fi atinse. Sunt chipuri - efigii, chipuri ce infuzează o grație inefabilă stucaturilor reci, încremenite sub console sau în penumbra arcadelor.
Femeile Art Nouveau sunt ușor de recunoscut: ele au plete lungi, unduioase, unele chiar șerpuitoare, fapt ce le-a atras epitetul de meduzeice, deci periculoase, dacă ajung să te înlănțuiască. Sânii lor sunt uneori împodobiți cu floarea-soarelui, exultând în bătaia soarelui și a vântului. Dar ceea ce le particularizează într-un fel pe care nu-l poți uita este zâmbetul lor, acel zâmbet abia schițat, discret melancolic, atins de vârtejul unei istorii profund tulburate ce a marcat anii 1900.
Oriunde ar fi prezente, pe fațadele palatelor sau în mai modeste arhitecturi vernaculare, nu poți să nu remarci că întreaga lor făptură e pătrunsă de o semeție regală, ce spune: „Nu ne atinge! Privește-ne doar, cu uimire și tandrețe, și ai grijă să nu pierim sub dalta și ciocanul entuziaștilor modernizărilor. Căci, chiar dacă frumusețea e nepieritoare, stucatura, materia din care suntem plămădite, e ușor de destrămat”.
La acest ceas aniversar, când Oradea sărbătorește în buna tradiție europeană Ziua Art Nouveau, aș vrea să omagiez cel mai frumos chip din constelația feminină a arhitecturii 1900: este cel ce ne privește, suveran și misterios din arcul vegetal al balconului palatului albastru Moskovits Miksa (foto). În acest chip feminin se regăsesc grația și eleganța spiritului epocii, dar și forța noii ere industriale pe care o afirmă cu îndrăzneală.
Ca un ecou, acestui chip îi răspund alte două efigii feminine, la fel de puternice, ce străjuiesc fațada secundară a Teatrului Regina Maria. Dar adierea eternului feminin Art Nouveau se face simțită peste tot în centrul istoric al Oradiei, trebuie doar să știm să ne ridicăm ochii la înălțimea acestei arte.
Ramona Novicov
Critic de artă