La un sfert de secol de la căderea comunismului, arhivele fostei Securităţi încă dezvăluie istorii neştuite ale celor care au îndrăznit să înfrunte regimul şi să-i încalce tabuurile. Una dintre acestea e povestea sutelor de studenţi ai Institutului Pedagogic din Oradea care în noaptea dintre 23 şi 24 ianuarie 1972 au încălcat ordinul partidului de a nu sărbători Unirea Moldovei cu Ţara Românească.

Fără să ţină cont de argumentele oficialilor, cum că sărbătoarea i-ar supăra pe vecinii unguri, studenţii au mărşăluit în toiul nopţii spre centrul Oradiei, doar pentru a se prinde într-o Horă a Unirii pe cât de entuziastă, pe atât de periculoasă, într-o vreme în care şi un simplu cuvânt spus nelalocul lui putea fi aspru pedepsit. Darmite un marş neautorizat, ba chiar interzis...

Studenţi închişi

În 1972 studenţii orădeni voiau să intre în rând cu ţara. Aflând că în multe centre universitare devenise o tradiţie celebrarea Unirii Principatelor Române, cursanţii Institutului Pedagogic au cerut şi ei permisiunea de a sărbători Mica Unire printr-o Horă în centrul oraşului. "I-am cerut profesorului Valentin Vancea, directorul educativ al căminului, să ne obţină acordul organelor", îşi aminteşte unul dintre protagoniştii întâmplării de acum 43 de ani, Viorel Jurcan, pe atunci student la Istorie-Geografie, anul III, acum profesor pensionar.

Rectorul Institutului, Alexandru Săndulache, a fost de acord cu ideea, dar a trebuit să ceară şi permisiunea Comitetului Judeţean al PCR, dominat încă de tovarăşi aparţinând minorităţii maghiare. Secretarul cu propaganda, Sandor Fodor, s-a opus. "A zis că o să-i deranjăm pe unguri. De fapt, îl deranjam taman pe el", spune Viorel.

Refuzul n-a fost, evident, pe placul tinerilor, iar rectorul Săndulache a intuit-o. Duminică, 23 ianuarie 1972, spre seară, acesta a trecut prin fiecare cameră din căminul băieţilor, avertizându-i ca nu cumva să facă ceva. Preventiv, a cerut chiar să fie închise uşile căminului, astfel încât să nu poată ieşi nimeni.

Hoţi de tricolor

N-a bănuit, însă, că trebuia să lămurească şi studentele. Pe la ora 23, din căminul acestora au început să se audă strigăte. "Ne strigau: «De ce nu ieşiţi? I-e ruşine omenirii să vă spună vouă oameni!»", povesteşte Viorel, amintindu-şi de versul din "Epigonii" lui Eminescu strigat de colege. "Eu umblam prin cameră ca un leu în cuşcă"...

Tânărului i-au căzut privirile lângă şifonier, unde pusese lancea unui steag, a cărui pânză o ţinea separat, împăturită în dulap. Pentru el, drapelul avea o însemnătate mare: îl şterpelise din Bucureşti, taman din faţa Comitetului Central al PCR, cu un an înainte, în noiembrie 1971, când mersese cu colegii la partida de fotbal România-Cehoslovacia. "Toate grupurile de studenţi aveau un steag, numai noi nu".

Tânărul a complotat cu şoferul autocarului şi cu profesorul-asistent ce-i însoţea, Vasile Marcu, pentru a "procura" un tricolor din centrul Capitalei, unde opriseră. "Şoferul nostru a tras lângă un stâlp cu steag, iar eu şi Marcu ne-am dat jos. Eu mi-am ţinut mâinile încrucişate pe post de scară, el s-a urcat, a luat rapid steagul şi apoi duşi am fost". Au avut noroc că nu i-a văzut nimeni sau, dacă i-a observat, că nu i-a pârât...

Patrioţi pe întuneric

Viorel Jurcan a scos steagul la geamul camerei de cămin şi l-a fluturat. "Aveam o colecţie de ziare sportive franţuzeşti, din care am făcut torţe şi le-am aprins la fereastră". Atât le-a trebuit celorlalţi căminişti. Nefiind închise cu cheia, fetele au coborât în curtea Institutului, iar băieţii s-au înmulţit la geamuri. "Era zăpadă mare, aşa că au avut curaj să sară şi de la etajul 1", îşi aminteşte Viorel. Chemat de paznici, rectorul a decis în cele din urmă să-i elibereze, descuind căminul, ca să evite un posibil accident. În scurt timp, peste 500 de studenţi erau afară, unii cu paltoanele îmbrăcate direct peste pijamale.

Cu Viorel şi cu tricolorul lui în frunte, tinerii au înconjurat căminele, cântând Hora Unirii. Curând, locul le-a părut prea strâmt şi i-au cerut lui Săndulache să-i lase în stradă. "L-am auzit pe rector spunându-i profesorului Vancea: «Nu putem să-i oprim. Hai să deschidem porţile!». Era o exagerare, căci noi eram paşnici, dar dumnealui nu putea lăsa impresia că ne-a încurajat", povesteşte Viorel. Odată scăpaţi în stradă, studenţii au pornit îndată spre centru, cântând neîncetat cântece patriotice. Nu doar Hora Unirii, ci şi imnul de atunci Trei Culori, ba chiar şi subversivul Deşteaptă-te Române, imnul de acum.

Aproape de miezul nopţii, au ajuns în faţa Teatrului, unde s-au adunat şi orădenii care petreceau la restaurantele din centru. Unii chiar s-au prins cu studenţii în horă, mai bine de-un ceas. Totuşi, niciun miliţian şi niciun securist nu i-a luat pe studenţi la întrebări. "Ştiam că sunt acolo, le simţeam privirile. Dar probabil au înţeles că manifestarea nu era anticomunistă, ci doar una de iubire faţă de ţară", spune Viorel. Dovadă că pe la 2 dimineaţa, obosiţi, studenţii s-au şi întors în cămine, fără nicio problemă.

Control de la Bucureşti

Ecourile isprăvii lor au ajuns până la Bucureşti, astfel că în aceeaşi zi la Oradea a descins Ion Traian Ştefănescu, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Comunişti. Acesta s-a întâlnit cu rectorul, cu profesorii şi cu un grup de căminişti, ca să afle ce se întâmplase în noaptea precedentă. "M-am dus încrezător la întâlnire. Ce era să ne impute, că am fost patrioţi?", spune Viorel.

Tinerii au avut noroc: în urma discuţiilor, activistul i-a înţeles şi a trecut cu vederea faptul că au încălcat cu bună ştiinţă directiva de a nu sărbători Unirea, aşa că s-a întors la Bucureşti fără să considere că era necesară vreo sancţiune. "Ulterior, unii colegi au fost chemaţi de Securitate să povestească, iar mie mi-au verificat camera, dar nimeni n-a păţit nimic". Coincidenţă sau nu, rectorul Săndulache a fost schimbat în acelaşi an de la conducerea Institutului, fiind practic singura victimă a "rebeliunii" studenţeşti.

Informatori binevoitori

Că Securitatea a anchetat atent manifestaţia neautorizată de ştabii Partidului o dovedesc chiar documentele obţinute de BIHOREANUL de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii. Turnători din rândul studenţilor şi al profesorilor au raportat evenimentul, despre care documentele atestă că a fost cu totul spontan şi complet lipsit atât de violenţă, cât şi de intenţii subversive la adresa regimului.

Rapoartele Securităţii nu au reţinut niciun nume al vreunui participant la marşul Unirii, şi înşişi informatorii le-au luat apărarea rectorului Săndulache şi directorului educativ Vancea. "Directorul căminului Vancea Valentin s-a împotrivit plecării lor în oraş, de asemeni şi rectorul Institutului, dar la insistenţele studenţilor rectorul le-a spus să meargă în oraş, să fie decenţi, să aibă grijă ce fac, să se comporte normal", a raportat sursa "Popescu", cel mai probabil unul dintre studenţii care au participat la manifestare.

Ah, draga mea...

Securitatea a interceptat şi o scrisoare trimisă de un student iubitei din Turnu Severin, care vorbea despre animozităţile etnice de atunci, determinate şi de dominaţia maghiarilor în funcţiile-cheie din aparatul local de partid şi din instituţii. "Le-am demonstrat ungurilor că sunt în România, nu noi în Ungaria. Le-am demonstrat că noi, românii, suntem mai patrioţi ca ei. Ah, draga mea, am simţit că sunt român, a fost ceva foarte frumos!", scria tânărul.

Viorel Jurcan susţine însă că sărbătoarea n-a fost nici pe departe şovină. "Am avut un coleg din Secuime care chiar a cântat cu noi, de la un capăt la celălalt". Sigur rămâne un lucru: hora clandestină a studenţilor de atunci a fost prima şi a început, practic, tradiţia sărbătoririi Unirii Principatelor şi la Oradea, aceleaşi documente ale Securităţii arătând că, din anul următor, Mica Unire a fost sărbătorită cu fast, chiar în organizarea Uniunii Tineretului Comunist, care a scos în stradă mii de elevi şi studenţi.

Doar că aceştia erau mobilizaţi, în timp ce predecesorii lor o făcuseră din propria dorinţă şi în ciuda oricărui risc...

CONFIDENŢIAL
Simbolul tricolor

Povestea horei din 23/24 ianuarie 1972 a rămas necunoscută pentru că protagoniştii pur şi simplu nu au mai evocat-o până să-i întrebe BIHOREANUL. În ceea ce-l priveşte, Viorel Jurcan n-a făcut-o din modestie: "Nu m-am ascuns, ci n-am simţit că e ceva de spus. A fost o acţiune făcută din iubire faţă de ţară şi atât".

La începutul anilor 2000, istoricul Sever Dumitraşcu a relatat succint episodul într-un articol publicat în revista Muzeului Ţării Crişurilor, ocazie cu care muzeografii i-au cerut lui Jurcan steagul de acum 43 de ani, pentru a-l face simbol al oraşului. Întrucât n-a vrut să se despartă de tricolorul său, fostul student a minţit că l-a... pierdut.