Sărbătoarea Paştelui este marcată de obiceiuri străvechi, cum ar fi primenirea casei, înnoirea hainelor, pregătirea bucatelor specifice sau ciocnitul ouălor, dar şi de obiceiul modern al schimbului de cadouri pe care le-ar aduce Iepuraşul de Paşti.

Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se fac în casă. De "curăţenia de Paşte" orice gospodină trebuie să se achite în timp util şi să aibă casa lună pentru primirea musafirilor pe parcursul a trei zile de sărbătoare.

De asemenea, produsele specifice sărbătorii sunt duse la sfinţit, pasca, ouăle roşii, sticla de vin, o bucată de miel fript sau drob, branză, sare şi un colac cu lumânare pentru biserică.

După slujba de Înviere de la miezul nopţii, are loc de loc prima masă de Paşte în familie. În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei, bărbatul mai în vârstă), ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie "pe luate", "pe schimbate", "pe văzute" sau "pe nevăzute". Ciocnesc mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu părinţii, după care părinţii cu celelalte rude, cu prietenii şi vecinii invitaţi la masă.

În Duminica Învierii, obiceiul spune că la trezire, se toarnă apă rece într-un ibric, alături de un ou roşu şi un ban de argint. Omul trebuie să se spele pe faţă cu această apă, pentru a fi "roşu în obraji" şi pentru a fi bogat. Tot în această dimineaţă, majoritatea copiilor îl aşteaptă pe iepuraş cu dulciuri şi cadouri.

Iepuraşul de Paşte este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus după Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.

Printre alte simboluri ale Paştelui se mai numără liliacul, expresie a purităţii, şi fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus Hristos.

Pe de altă parte, la catolici, care anul acesta sărbătoresc Paştele odată cu ortodocşii, există o serie de obiceiuri specifice, care se regăsesc în Transilvania, unele împrumutate şi de ortodocşi. Cel mai spectaculos este Stropitul, practicat de popoarele cu origine germanică în amintirea zeiţei fertilităţii şi a primăverii. Această zeiţă se numea "Ostera", de unde provine şi denumirea Paştelui -"Ostern".

Tot aşa a fost "inventat" Paştele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: în sensul de a amâna ceva până la "Sfântul aşteaptă", a nu te ţine de cuvânt.

În legende şi în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului aruncat asupra cailor, animale nerumegătoare, în permanenţă nesătule, de către Maica Domnului, care a fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul şi ronţăitul nutreţului în timpul naşterii lui Iisus, în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante şi credinţe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.