A fost un weekend încărcat de muzică în Oradea, cu Festivalul Medieval din Cetate și Festivalul Waves din Băile 1 Mai. Am trecut pe la amândouă vineri și duminică. Am savurat experiențe foarte diverse, multiculturale, ba chiar extreme. Le povestesc pe scurt în ordine retrocronologică.
Duminică, în ultima seară de Waves, i-am văzut pe Inna și pe DJ-ul belgian Lost Frequencies. Probabil din considerente financiare, Inna a venit fără trupă, doar cu DJ, negative/pozitive și patru dansatoare. Am văzut-o în urmă cu ceva ani la o ediție Untold cu trupa și a fost excepțională, speram să o văd la fel. Dar s-a descurcat bine și singură - a fost foarte simpatică și prietenoasă, a vorbit neaoș cu publicul, iar acesta i-a arătat că îi cunoaște toate melodiile.
Lost Frequencies a încheiat festivalul cu un setlist fără legătură cu imaginea construită prin piesele sale melodic dance pop-house, foarte radio friendly, cu care a devenit faimos în toată lumea. Cel mai cunoscut DJ de pe afiș a construit un recital care a mers de la melodic house până la techno și progressive house. Probabil din cauza orei înaintate a avut o audiență ușor mai scăzută decât a domnișoarei despre care spuneam mai sus.
Cu câteva ore mai devreme, la Festivalul Medieval din Cetate, trăisem una dintre cele mai mari fericiri întâmplătoare împreună cu trupa italiană Zen Garden. Dacă nu vă spune nimic numele, să știți că nici mie nu mi-a spus. Noroc că organizatorii au trecut în paranteză „U2 Tribute Band”. Ce încântare! Un sound cât se poate de apropiat de cel al trupei irlandeze și un playlist construit pentru fani, în care, pe lângă hiturile clasice, s-au regăsit suprize imense pentru mine – „The Fly”, „Until the End of the World”, „Ultra Violet” sau „Vertigo”. Am plecat de acolo în stare extatică.
În seara de vineri, la Waves, am fost curios să-l văd pe Puya. Omul a făcut un show foarte bun în fața unui public din care cel puțin jumătate nu era născut pe vremea când artistul se lansa cu trupa La Familia. Dar, cu timpul, piesele de atunci s-au clasicizat. Credeți-mă, nu există azi, în 2026, petrecere de majorat fără „Fresh”, „Undeva în Balcani”, „Americandrim” sau „Change”! Acum, Puya culege ce a semănat prin textele sale sincere puse pe linii melodice catchy, prin atitudinea lui anti-star aproape umilă și prin recunoștința arătată constant publicului, fapte pentru care îl apreciez sincer.
Cred că Waves este festivalul de muzică cu cea mai scăzută medie de vârstă din România. Atenție, este o estimare personală, nu mă bazez pe cifre sau statistici. Nicăieri nu am văzut atât de mult tineret, atâția copii și atâția părinți veniți să-și aștepte odraslele. Chiar vorbeam cu cineva că le-aș propune organizatorilor ca, anul viitor, să facă o zonă dedicată părinților, unde să poată oamenii să se relaxeze, să doarmă sau să se uite la TV. Apropo, ce bine era să existe un loc de văzut meciurile de la Cupa Mondială!
Față de ediția de anul trecut, Waves a avut spațiul mai bine organizat, cu sensurile de intrare și de ieșire separate, cu scenele mai răsfirate pe o suprafață mult mai mare. Mai trebuie doar un pic de atenție la anticiparea fluxurilor de oameni și la optimizarea rutelor de mișcare în interior. Prețurile au fost decente - vă spun doar că o bere era cu 25% mai ieftină decât în pustietatea numită Pasajul Vulturul Negru.
Dacă în momentul de față pare că festivalul Waves crește public pentru festivalurile mari, eu cred că în timp va crește și el până va ajunge un punct important și constant pe harta festivalurilor din România. Dar pentru asta e nevoie de voi, de public, așa că anul viitor, când se pun biletele în vânzare, săriți pe ele! Un motiv în plus să o faceți este acela că Waves oferă scena și DJ-lor și muzicienilor locali consacrați sau la început de carieră, iar pentru asta îi aplaud.
Îmi închei relatarea cu concertul Iris de la începutul weekendului, din Cetate. În prima seară de festival medieval, pe o scenă supradimensionată, gigantică, aproape înspăimântătoare, disproporționată față de spațiu, amplasată neinspirat și construită cu respectarea regimului de înălțime (la același nivel cu cetatea însăși), făcută parcă special ca orice formație să se simtă mică pe ea, trupa-legendă a rockului românesc Iris s-a avântat din nou pe teritoriu electric. Data precedentă îi văzusem într-un recital unplugged ce mi s-a părut o alegere foarte inteligentă, potrivită cu momentul de pe axa timpului, cu piesele coborâte cu un ton sau două. Dar abordarea electrică a pieselor necesită un efort mai mare, poate prea mare, de unde și niște „lost frequencies” și o mică umbră de tristețe pentru mine.
Însă nu degeaba Iris este cea mai iubită trupă românească. Energia și entuziasmul publicului au compensat din plin. S-a reacționat foarte bine la piesele post-„Lună Plină”, albumul din 1996 care a dat trupei o viață nouă și o generație nouă de fani, și destul de bine la cele de dinainte de 1990, semn că în fața scenei s-au aflat și ascultători de radio, și ascultători de viniluri. Totuși, n-am putut să nu mă întreb câți dintre cei aflați acolo ar fi cumpărat bilet dacă era cazul.
Iris se apropie de 50 de ani, îi împlinește la anu’. Așa că fur startul și îi urez primul „La mulți ani” de semi-centenar și îi mulțumesc frumos pentru muzică și pentru neprețuitele amintiri.